Zilele acestea vuieşte internetul si mass media despre cazul Bodnariu, așa că am simţit nevoia să aştern aici câteva gânduri legate de acest subiect.

În primul moment am reacţionat emoţional şi prompt: am simţit un gol în stomac la gândul că un copil este separat de mama şi tatăl lui. Nu am vrut să păstrez foarte mult în minte gândul despre ce anume poate simţi un astfel de copil, care este luat de acasă împreună cu fraţii lui, iar apoi este separat de ei şi dus într-o casă străină, cu niște oameni pe care nu-i cunoaşte, cu dorul de părinţi şi de fraţi care îl întristează, cu niște oameni în jur care, oricât de binevoitori ar fi, nu îl cunosc şi poate nu reușesc să intre imediat pe lungimea lui de undă. E prea dureros să încerci să intri în pielea unui astfel de copil.

Apoi am fost revoltată. Toată lumea vorbeşte despre cât de rău este sistemul norvegian şi despre discriminarea făcută părinţilor. Eu nu am remarcat până acum să vorbească cineva despre gravitatea faptei săvârşită de tatăl acelor copii. El însuşi a recunoscut că le mai aplica uneori câte o corecţie fizică copiilor. Maximul discuţiilor pe care le-am auzit referitor la tată, erau pe un ton înţelegător, subliniindu-se că există o un conflict între civilizaţii, şi că în România asta e, toţi am fost crescuţi cu câte o palmă sau mai multe.

Da, cred că statul norvegian a greşit scoțând copiii din căminul lor. Şi mai cred că cel care trebuia să suporte niște consecinţe era tatăl, nicidecum copiii. Violenţa, în orice formă ar fi ea, nu trebuie să existe în apropierea copiilor. Nu cred că e corect să pedepseşti copilul pentru un lucru pe care îl face părintele lui. În secunda în care constaţi că un copil este maltratat (fizic sau verbal), mi se pare firesc să acţionezi imediat asupra părintelui: îi oferi asistenţă psihologică şi îl obligi să o urmeze. Părinţii au OBLIGAŢIA ca, odată ce au un copil, să facă tot ce ţine de ei ca să nu ducă mai departe violenţa pe care, cu siguranţă, au experimentat-o şi ei în copilărie (altfel nu ar privi cu atâta nonşalanţă ideea de corecţie fizică).

Eu sunt un adult care, în copilărie, am avut parte de mai multe situaţii tensionate cu tatăl meu, soldate uneori cu ridicări de ton din partea lui, alteori cu ameninţări sau jigniri şi, de câteva ori chiar şi cu câteva palme. Pot să vă spun că îmi amintesc cu exactitate fiecare secundă în parte din acele conflicte. Dar nu neapărat gesturile tatălui meu le-am reţinut, ci ceea ce simțeam în acele momente. Pot să vă spun cu mâna pe inimă că violenţa asupra copilului nu este necesar să fie la nivel fizic pentru a răni. Şi violenţa verbală sau din atitudine lasă urme la fel de adânci în mentalul copilului. Unde dă mama/tata nu creşte ci umileşte, îngrădeşte, generează neputinţă, frustrare şi revoltă. Deci violenţa, în orice formă a ei, este o faptă gravă.

Ca mamă ştiu că este greu să îţi păstrezi calmul în momentele tensionate cu copilul tău. Recunosc că până acum am avut vreo două situaţii în care am intrat pe pilot automat şi am repetat tiparul tatălui meu, ridicând tonul la ea, sau având o atitudine dominantă, dar imediat ce am conştientizat asta, i-am cerut scuze şi i-am explicat că m-am enervat şi că reacţia mea nu este în regulă, apoi i-am promis ei şi mie că nu se va mai repeta. Am reuşit din ce în ce mai bine să îmi controlez stările pentru că mă străduiesc să rămân conştientă în fiecare moment că am lângă mine o fiinţă cu emoţii, dorinţe, personalitate şi preferinţe ca şi mine. Faptul că are dimensiuni mai mici nu înseamnă că îi sunt superioară. Doar îmi creează mie un avantaj fizic, în sensul că aş putea să o forţez să facă orice doresc eu. Pe de altă parte, eu am mai multe cunoştinţe decât ea, deci aş putea să o ameninţ, să o sperii, să o controlez prin teroare, umilinţă, ruşine şi orice mi-ar mai putea trece prin cap. Dar de ce să fac asta? Este copilul meu şi îl iubesc ca pe ochii din cap. Iar eu, ca părinte, alături de tatăl ei, îi suntem fiinţele cele mai apropiate. Împreună constituim singurul loc unde poate găsi protecţia şi siguranţa de care are nevoie până va creşte şi se va putea apăra singură. Cum să îi înşelăm încrederea şi deschiderea cu care vine către noi? Sigur că este greu să trăieşti mereu conştient şi atent la copilul tău, în timp ce mai ai şi altele pe cap. Dar dacă ai devenit părinte, asta e. Asumă-ţi! Nu ai dreptul să îţi schilodeşti emoţional propriul copil. Nu legea ar trebui să te oblige, ci conştiinţa.

Voi ce credeți? Cine ar trebui pedepsit într-un astfel de caz? Părintele sau copilul? Simţiţi-vă liberi să vă spuneți părerea într-un un comentariu sub acest articol.