Cărţile mi-au ieşit în întâmpinare încă dinainte de a ajunge la şcoală şi mi-am dorit repede să învăţ să citesc. Am învăţat literele de la 5 ani. Nu m-a obligat nimeni, dar m-am rugat eu de fiecare adult care îmi ieşea în cale să îmi spună cum aş putea să înţeleg şi eu ce scrie în ziarele şi cărţile pe care le aveam prin casă. Şi, uite așa, 2-3 litere de la unul, 2-3 litere de la altul, am învăţat să le recunosc pe toate. În clasa întâi am învăţat cum să şi înţeleg ceea ce citesc. De atunci cărţile mi-au devenit un prieten drag, m-au învăţat o mulţime de lucruri, mi-au arătat lumi nebănuite, m-au înveselit când eram tristă, m-au motivat când nu mai aveam energie, m-au învăţat să imi recunosc şi să îmi exprim sentimentele, m-au însoţit oriunde şi s-au pliat întotdeauna cu starea mea sufletească.

Copilăria mi-a fost umplută de vise din lumea orientală a celor „1001 nopţi”, am adormit citind basme de Ispirescu sau de Creangă, Poveşti nemuritoare sau Povestiri istorice, am învăţat cum să fiu ordonată şi disciplinată din poveștile Passionariei Stoicescu cu a sa „Pană de gaiţă şi poveștile ei” şi am păstrat ca o carte de suflet, chiar şi în ziua de azi cartea „Ghiocei pentru mama” – Viniciu Gafița. Aceasta din urmă nu aş putea spune exact de ce mi-a plăcut atât de mult. Probabil pentru că îmi plăcea foarte mult imaginea copilăriei autorului, o copilărie petrecută la ţară, așa cum eu nu am avut şansa, deşi mi-aş fi dorit. Şi azi, uneori, iau cartea şi recitesc din povestirile de acolo, care îmi amintesc de inocenţa şi libertatea copilăriei.

Apoi, după 11-12 ani am descoperit lumea plină de aventuri a lui Jules Verne şi am învăţat pe de rost volumele Cireşarii şi Elevul Dima dintr-a şaptea. În verile petrecute la bunici (chiar dacă locuiau tot în Ploieşti) organizam nenumărate expediţii, împreună cu sora şi verișoarele mele, pornind de la ideile din aceste cărţi.

În liceu am avut un derapaj prin cărţile în stil Sandra Brown, dar nu l-aş numi chiar derapaj. Cred că era genul de lectură care îmi trebuia mie atunci. Uneori poate avem nevoie să fim şi puţin superficiali. Dar am fost foarte uimită să constat că mi-au plăcut foarte mult romane şi autori autohtoni. Am savurat „Ion” al lui Rebreanu şi aproape că uitam să mai dorm când am citit „Mara” şi „Moara cu noroc” ale lui Slavici. Tot în liceu am descoperit dezvoltarea personală printr-o carte care, pot spune că mi-a schimbat cursul vieţii. „Puterea extraordinară a subconștientului tău” – Joseph Murphy a fost cartea care, în plină adolescenţă, m-a ajutat să ies din crizele specifice vârstei şi să încep să îmi refac încrederea în forțele proprii.

Această carte a fost urmată foarte repede de o alta, care mi-a schimbat viziunea despre viaţă, talent şi profesionalism: „Agonie şi extaz” – Irving Stone. Este cartea care m-a ajutat să înţeleg, poate pentru prima dată în viaţă, care este importanţa perseverenţei, a credinţei în visul tău şi a descoperirii vocației. Mi s-a părut o carte genială pe care, cred că ar trebui să o citească orice om o dată în viaţă măcar. Este în acelaşi timp o carte biografică, o carte de bucate cu specific italian, o carte de călătorii, o carte spirituală, o carte document a creaţiilor lui Mickelangelo.

A urmat apoi o carte care mi-a arătat cât de important este să nu te iei așa de mult în serios, că trebuie să îţi permiţi să fii tu însuţi chiar dacă ieşi din tipare, pentru că nu deţine nimeni măsura cu care să te judece pe tine, nici măcar tu. Am râs tot timpul cititnd această carte şi mi-am schimbat paradigme. Cei care au citit-o stiu că sunt de acord cu mine. Cei care nu au citit-o, vă recomand din suflet „Elogiul nebuniei” – Erasmus.

După vârsta de 30 de ani (cam târziu, aş spune) am descoperit cărţile de dezvoltare personală. Îl ador pe Jim Rohn, John Maxwell, Dale Carnegie, Zig Ziglar, Anthony Robbins sau Robert Kiyosaky. Am citit o mulţime de cărţi de acest gen, am învăţat, am aplicat, am eşuat în aplicarea unora, apoi am reluat procesul şi mi-a ieşit până la urmă. Unele mi-au zguduit anumite convingeri (care erau greşite după cum am descoperit ulterior ), altele m-au mângâiat, altele mi-au dat încredere, altele m-au însoţit în drumul meu pentru autodescoperire. Toate mi-au plăcut şi mi-au fost utile. Am savurat „Amânarea dăunează grav eficienţei – Rita Emmet”, am învăţat enorm despre principiile de a vinde cu integritate din „Cel mai vestit vânzător din lume” – Og Mandino, mi-a plăcut la nebunie „Ghidul succesului pentru leneşi” – Marc Allen, care nu-i nici pe departe o carte despre cum să reuşeşti fără să munceşti, ci mai degrabă despre cum să munceşti cu spor şi inspiraţie. Cartea lui Zig Ziglar – „Pe culmile succesului” mi-a redat încrederea că pot reuşi orice dacă o iau pas cu pas. Dar am avut două cărţi care m-au transformat cu adevărat. Profund, intens şi definitiv. „Eficienţa în 7 trepte” – Steve Covey şi „Magia” – Rhonda Bhyrne. Prima m-a făcut să înţeleg că nu doar organizarea şi disciplina te fac să fii eficient, ci mai ales principiile şi echilibrul interior. „Magia” mi-a arătat, prin exercițiile zilnice pe care ţi le dă, cât de norocoasă şi binecuvântată sunt şi cât de recunoscătoare trebuie să fiu în orice moment pentru tot ce am, şi câte lururi pot obţine dacă acţionez într-un context de recunoştinţă.

Iar de curând, interesele mi s-au mai schimbat şi, de la dezvoltarea personală am trecut la psihologie şi psihologia copilului. Așa că am citit de curând o carte care m-a răvăşit cu totul. Se numeşte „Drama copilului dotat” – Alice Miller. În ea se vorbeşte despre cum să creşti un copil sănătos din punct de vedere mental şi al stimei de sine, însănătoşindu-te pe tine. Te pune în situaţia de a te introspecta şi de a-ţi descoperi şi vindeca rănile copilăriei, astfel încât să nu le transmiţi mai departe copilului tău. Este fascinantă cartea şi o recomand cu căldură tuturor, fie că au sau nu copii. Eu ştiam că am niște traume din copilărie, dar credeam că nu am ce să fac în privinţa lor, şi că dacă le ţin ascunse şi nu le bag în seamă, şi dacă lucrez la alte aspecte ale mele, vom putea convieţui rezonabil (eu şi traumele). Dar aici am aflat şi cum pot să le descopăr şi cum pot să le vindec singură. Se recomandă şi terapie, dar nu întotdeauna este obligatoriu, așa că şi noi putem să ne vindecăm dacă ştim ce să facem. Deci… v-o recomand.

Acum am un teanc de cărţi de psihologie şi parenting în bibliotecă, pe care nu am apucat încă să le citesc. Dar, poate că o să mai scriu peste un timp să vă mai spun câte ceva şi despre aceastea.

Așadar, acum o să mă aşez comod în fotoliu, cu shake-ul şi ceaiul lângă mine şi o să încep să citesc „Copilul, familia şi lumea exterioara” – D.W. Winnicott , în paralel cu cartea „Alfa” – Pera Novacovici (deh, trebuie să mă acup de copil, dar şi de mine 🙂 )