Omul se naște cu dorința nestăvilită de a fi mai mult. Mă uit la fiică – mea și observ asta în fiecare moment. Când construiește un turn din lego vrea neapărat ca acesta să fie „maie-maie”. Se urcă și pe scăunel ca să ajungă cât mai sus și nu se oprește până nu se termină piesele de lego. Când se leagănă pe căluțul din parc se dă cât de „taie” poate ea şi nu se oprește decât când îi atrage altceva atenția. Pentru că este atrasă de telefon, iar eu o limitez cât pot, ea caută în permanență soluții să obțină ceea ce își dorește: speculează orice moment de neatenție ca să mi-l ia, mă șantajează sentimental (îmi zice „pă tati” – adică vrea să vadă poze cu tati pentru că e toată ziua la serviciu și îi e dor de el) și, dacă încerc să o duc cu vorba, se milogeşte de mine şi ajunge chiar și la jale cu lacrimi, iar eu pierd bătălia. Alteori, dacă vede ca nu sunt șanse sa câștige, îmi propune sa îmi ducă ea telefonul dintr-o camera în alta și tot e mulțumită că a avut puțin acces la el.
Ceea ce vreau să subliniez este că suntem născuți fără limite. Nu știu cum se face că ne trezim adulți ne mulţumim cu din ce în ce mai puțin decât am dori: până la urmă e bun și un apartament mai mic, nu sunt prea bine plătit la job și nici nu prea îmi place dar măcar e sigur sau măcar e la stat și nu trebuie să muncesc mult și nu am stres, întâmpin diverse obstacole / greutăți / situatii in administrația publică / spitale / institutii de învățământ, etc, dar nu am ce face, asta e țara în care trăim, etc. Unde apare limita? Unde uităm cum am fost creați? Cred că uităm câte puțin atunci când mama, bunica, vecina, profesorul, șeful ne spun: nu ai voie, tu nu poți pentru ca ești mic, e rușine, unde ai mai văzut tu așa ceva, stai în banca ta, nu îți depăși atribuțiile, etc. Cred că ar trebui să începem să facem niște exerciții de uitare. E așa de frumos când visezi maxim și când nu renunți până nu reușești!