Scriu acest articol pentru că sunt membră într-un grup pentru înțărcare care m-a ajutat foarte mult, și am văzut că sunt foarte multe mămici care își doresc să facă totul cât mai bine pentru puii lor, dar nu știu cum să și reușească asta. Așa că m-am gândit să vă împărtășesc în detaliu experiența mea cu înțarcarea blândă a fie-mii, poate îi va fi de folos cuiva.

În primul rând, sunt foarte încântată că am reușit să o alăptez până la 2 ani și 3 luni, în ciuda privirilor piezișe pe care le-am primit și a comentariilor sugestive. Am avut noroc cu o pediatră care a avut răbdare cu mine și care mi-a deschis ochii, spunându-mi avantajele alăptatului până la vârsta de doi ani. Tot ea m-a sfătuit cum să fac înțărcarea blândă după această vârstă și mi-a explicat că este important să renunțăm treptat pentru ca procesul să fie ok atât pentru mamă cât și pentru copil. Ea, cunoscându-mi copilul, mi-a arătat acest pas ca fiind unul important pentru ca fie-mea să își dobândească încet-încet independența.

Știu că există studii și anumite mame care optează pentru autoînțărcare, adică să lași copilul singur să renunțe la supt atunci când este pregătit, chiar dacă asta se întâmplă pe la 5-6 ani (când, practic, se întrerupe de la sine lactația mamei). Deasemenea, sunt mame care își înțarcă copiii de la 1 an sau chiar mai devreme. Unele adoptă metoda înțăcării blânde, altele pe cea bruscă. Eu știu că orice mamă își dorește ce e mai bine pentru copilul ei și face maxim din ce poate pentru el. Nu sunt în măsură să judec pe nimeni indiferent de metoda aleasă și cred că nimeni nu este.

Eu pot să vorbesc doar despre mine. Eu am ales înțărcarea blândă după doi ani, pentru că:

1. În jurul vârstei de 2 ani, din punct de vedere psihologic, se produce matricidul. Copilul, practic își omoară mama-ideală imaginară și începe să își cunoască mama reală, cu bune și rele, și începe să își formeze independența. Înțărcarea este oportună în acest moment.

2. Am vrut să alăptez până la 2 ani pentru a o ajuta pe fiică-mea în formarea unui sistem imunitar robust, trecând cu ea prin cele 4 anotimpuri de câte două ori. Astfel, corpul meu a intrat în contact cu diverși viruși, a produs anticorpi și i-a transmis ei prin lapte.

3. Am ales înțărcarea blândă pentru ca fiică-mea să nu trăiască trauma abandonului. Aceasta poate apărea atunci când copilul își solicită mama și aceasta nu îi raspunde: fie îl lasă undeva plângând și nu revine să îl aline, fie copilul îi solicită atenția și ea îl ignoră, sau în momentul înțărcării dacă, dintr-o dată, fără explicații, fără prevenire, încetează să îi mai ofere sânul, care însemna și afecțiune și siguranță, pe lângă nutriție. Subliniez încă o dată „această traumă poate apărea „, dar nu este musai să și apară. Sunt copii între copii, la fel ca și noi adulții. Nu toți suntem afectați la fel de o anumită situație.

4. Am ales să fiu sinceră cu ea atât cât pot, adaptând doar mesajele la nivelul ei de înțelegere. Nu am vrut să mă ung cu nimic, să desenez bube pe sâni, să le pun plasturi sau, mai rău, să îi spun că mă doare când suge ea. De ce? Pentru că un copil își iubește mama cel mai mult pe lume și suferă dacă are senzația că el îi provoacă vreo neplăcere. Chiar dacă sunt mici și nu știu să explice sau să conștientizezite asta, este o cruzime din partea mamei să îi creeze o astfel de stare de vinovăție copilului. Este important pentru relația noastră viitoare să fim sinceri cu ei, pentru că ei pot înțelege tot ce le explicăm noi încă de la vârsta de 7 luni. Psihologii spun asta.

5. Nu am optat pentru autoînțărcare pentru că nu am putut. Fizic, psihic, mental, nu mai rezistam cu alăptat la cerere zi și noapte, și un copil total dependent de mine.

Acestea au fost motivele mele care mi-au susținut decizia înțărcatului, discutate atât cu pediatra cât și cu terapeutul meu.

Și acum să vă povestesc cum am procedat. După ce a împlinit fie-mea doi ani am început să o pregătesc pentru înțărcare: am început să îi spun că ea a crescut, este mult mai mare și deja știe să facă o mulțime de lucruri, așa că laptele de la țiți nu mai este suficient. Încet-încet o să rămână mai puțin și, în curând, eu nu o să îi mai pot da de la mine. Dar, asta nu înseamnă că iubirea mea pentru ea o să fie mai puțină. Am asigurat-o că o să îi fiu alături în aceste momente în care o să îi fie dor de țiți și o să o țin în brațe oricând și oricât își va dori. A fost de acord.

Am început prin a scoate suptul dintre mese. A fost ușor. De câte ori venea să ceară țiți o luam cu vorba și jucăriile și îi distrăgeam atenția. Dacă insista, îi aduceam aminte de ceea ce am stabilit: nu mai cerem țiți între mese pentru că acum ești mare și o să renunțăm de tot, la un moment dat. Accepta cu promisiunea suptului de la prânz sau de seară.

După o săptămână am început să vorbesc cu ea despre renunțarea la suptul de prânz. I-am explicat că țiți au început să îmbătrânească și că o să păpăm mai rar lăptic de la ele. Am asigurat-o din nou că voi fi alături de ea orice ar fi. I-am spus că vom începe din ziua următoare. A doua zi, după masa de prânz, am mers la somn și i-am spus că a sosit momentul să adoarmă fără țiți, așa cum am discutat deja, pentru că acum este fetiță mare. A început să plângă, să se roage de mine să îi mai dau măcar de data asta. Dacă am încercat să fiu fermă, a început să se tăvălească pe jos, să mă respingă atunci când voiam să o iau în brațe. Plângea atât de sfâșietor încât nu am mai rezistat. Am cedat, spunându-i că este ultima oară când va mai suge la prânz. De mâine o să dormim fără țiți. A adormit la sân.

Până a doua zi la prânz m-am pregătit sufletește. Mi-am adus aminte vorbele pediatrei: „Dacă vrei să înțarci, trebuie să fii hotărâtă tu, și trebuie să fii fermă, dar blândă cu copilul. Nu este bine pentru ea să stai în balanță: ba îi dai, ba nu îi dai. E ca și cum ai ține-o sub amenințare, stres și nesiguranță. E bine să o pregătești, să îi excplici ei, poate chiar să amâni câteva zile, dar e bine ca ea să știe mereu ce urmează, chiar dacă nu îi convine. Nu este bine nici să alăptezi tu în stres. Decât să îi dai să sugă cu nervi și frustrare, mai bine nu îi mai dai deloc.”

Inarmată cu hotărâre, a doua zi la somnul de prânz am luat-o de la capăt cu explicațiile, și fie-mea a luat-o de la capăt cu plânsul. Dar, de data asta eu nu mai eram slabă și nesigură. Am ținut-o in brațe și am consolat-o, i-am spus că o înțeleg pentru că și mie îmi este dor să o alăptez, dar nu se mai poate. I-am repetat de zeci de ori că o iubesc, că sunt alături de ea, că o să trecem împreună peste această situație. A plâns vreo 10-15 minute și a adormit la mine în brațe nealăptată, pentru prima oară de când s-a născut. De a doua zi nu a mai plâns, a cerut țiți, dar a înțeles când i-am spus că nu se poate. Cu toate astea nu a mai dormit la prânz. Se trezea pe la 7.00-7.30, sugea bine înainte de a se da jos din pat, apoi se juca, mânca, mai cerea țiți, dar mai mult de control, și accepta să meargă la somn abia pe la 18.00-19.00, cand adormea la sân și dormea până dimineață, dar cu supt la fiecare 2 ore.

După vreo două săptămâni, am încercat să readuc în discuție problema renunțării la alăptat, dar, de data asta nu numai că nu a mai fost de acord, dar a început să plângă și să se roage de mine înainte de a apuca să formulez măcar vreo idee. Am înțeles că este momentul să las o pauză mai lungă până voi scoate suptul de noapte. Am realizat că, totuși nici ea și nici eu nu eram pregătite, și nici nu știam cum să procedez. Am început să citesc și mai mult despre acest subiect și, fiind pe un grup pentru înțarcare, a fost un ajutor în plus. Am găsit la un moment dat un articol care mi-a oferit o idee ce mi se potrivea și care mi-a dat curajul să încep să parcurg ultimul pas din înțărcarea blândă: renunțarea la suptul de noapte.

Am calculat ca totul să se petreacă în weekend, deoarece, dacă se lăsa cu plâns mult, să nu îi afecteze somnul soțului și randamentul la serviciu. În plus, aveam nevoie de un sprijin din partea lui. Așa că am început într-o marți, cam la o lună și un pic după ce renunțasema la alăptatul de prânz. Am scris cu creioane colorate pe un carnețel zilele săptămânii de marți până vineri (De ce așa? Pentru că atât m-a ținut creativitatea ?). Și, am început să îi aduc aminte fie-mii (folosind metoda sandviș: adică un lucru rău între două bune) că ea s-a făcut mare, și că țiți a îmbătrânit și nu va mai avea lapte în curând, dar ea deja știe să facă singură o mulțime de lucruri și va învăța și mai multe. I-am explicat că va mai primi țiți doar până vineri, adică doar atâta timp cât o să avem pagini de desenat și de rupt din carnețel. A vrut să protesteze, dar i-am pus în față carnețelul și i-am zis ca o să îi desenez o floare din partea la țiți, pentru că și lor le pare rău că nu îi vor mai da lăptic. A desenat și ea niște semne mărunte în jurul florii.

A adormit la sân.

Miercuri seara i-am spus din nou toată povestea în stil sandviș și am început să enumerăm lucrurile pe care știe deja să le facă și să îi spun ce va mai învăța în continuare. Apoi i-am desenat niște norișori pufoși pe care va dormi ea fără țiți. Apoi a desenat și ea niște linii, a rupt foaia și a zis: „Dar azi dormim cu țiți, da?” . „Da, mami. Azi da. Până vineri așa dormim. După aceea vom dormi fără.”

Joi seara am reluat povestea cu ea mare, țiți bătrâne și cu realizările ei actuale și viitoare. Apoi ea a vrut să îi desenez tot floricele. A vrut două diferite, dar nu a mai vrut să deseneze și ea ceva. Apoi a rupt ea foaia și a adormit la sân.

Vineri s-a desfășurat totul la fel, iar eu i-am desenat inimile noastre care vor rămâne la fel de rotunde și pline de iubire și după ce nu îi voi mai da țiți. Nici de data asta nu a mai vrut să deseneze, dar a rupt ea foaia și a adormit pentru ultima dată în viața ei la sân.

Nu știu ce a simțit ea, dar ceea ce am simțit eu în acea noapte e greu de descris. Îmi era deja dor de ea bebeluș, îmi aminteam cum am ținut-o prima oară la sân, ce ușor îmi era în momentele dificile când sânul era soluția perfectă, mă simțeam pierdută și mă întrebam dacă voi face față unei astfel de situații. Nici eu nu știam cum să etichetez nebunia de sentimente care mă ținea trează lângă copilul meu pe care tocmai îl alăptasem pentru ultima oară.

A venit parcă prea repede seara de sâmbătă. I-am explicat că, începând de atunci, ea va adormi la mami în brațe, că o iubesc mult-mult de tot și că vom adormi amândouă îmbrățișate fără țiți. A început să plângă, am luat-o în brațe și am început să mă plimb cu ea prin casă repetându-i că o iubesc și sunt lângă ea oricât ar avea nevoie. A plâns doar vreo 5 minute și a vrut să ne așezăm în pat, îmbrățișate, și să îi spun Alba ca zăpada. A adormit pe la jumătatea poveștii. Peste vreo două ore s-a trezit pentru suptul regulamentar, dar, dacă i-am spus că nu mai păpăm țiți, s-a smiorcăit puțin. Eu am ținut-o in brațe, i-am spus că sunt lângă ea, i-am mai zis de vreo două ori Șșșș… și a adormit la loc.

Duminică seara a mai încercat să ceară țiți dar, dacă i-am zis că nu mai păpăm, s-a ghemuit în brațele mele, a cerut Alba ca zăpada și a adormit. Peste noapte nu a mai plâns dar s-a trezit și mi-a cerut povestea. A adormit la loc după 30 secunde de poveste. Așa a adormit vreo săptămână. Apoi nu a mai vrut poveste seara, iar peste noapte nu s-a mai trezit deloc.

Din nou îmi este destul de greu să vă spun cum m-am simțit eu când am văzut că a fost mai ușor decât credeam. M-am simțit ușurată și fericită că am reușit să o alăptez atât de mult și că am reușit să nu o traumatizez la înțărcare. M-am simțit un om nou când, pentru prima dată după aproape doi ani jumate (pentru că în ultimele luni de sarcină am avut insomnii), am dormit o noapte întreagă fără întrerupere. Vreți să știți cum s-a comportat fie-mea? Este minunată! A devenit mult mai afectuoasă și mai apropiată de noi. Până atunci afecțiunea și-o punea toată la sân.

Înțărcarea blândă a fost excelentă și pentru mine, pentru că mi-a scăzut lactația treptat. La o săptămână după înțarcare mi s-au angorjat puțin sânii, dar am muls cu pompa câte 40 ml din fiecare. La două săptămâni am simțit iar că este posibil să se angorjeze iar sânii, așa că am mai muls câte 20 ml lapte din fiecare și… gata. Mi s-au făcut la loc miiici ?, cum erau înainte de a rămâne însărcinată. Nu am luat pastile, nu am băut ceaiuri specifice. Am pus doar câteva comprese reci când am simțit eu disconfort.

Menționez că fiică-mea a fost mai irascibilă o lună-două după înțărcare, dar terapeutul meu m-a asigurat că este perfect normal să se întâmple așa. Mi-a explicat că este ca o perioadă de doliu pentru ea și că trebuie să o sprijin la fel de mult cum sprijini pe cineva care a pierdut pe cineva drag. Așa am făcut și totul este foarte bine acum. Uneori fie-mea intră peste mine la duș și îmi spune râzând: „Uite țiți! A îmbătrânit!” Deasemenea, dormitul de prânz, la care renunțase la un moment dat, a fost reluat după vreo lună de la înțărcare.

În concluzie, totul este mai ușor decât te aștepți dacă ești 100% hotărâtă, iar încheierea acestei etape nu este un sfârșit, ci trecerea la un alt nivel, diferit în intensitate și frumusețe. Important este să nu îl strici din lipsă de informație și empatie.

Felicitări dragi mămici care ați reușit să alăptați! Mult succes în continuare! Va fi extraordinar! ?