A fost odată o mamă ușor obsesiv-compulsivă când venea vorba despre copilul ei, care se putea murdări în timp ce mânca sau explora mediul înconjurător. Fetița ei încă nu împlinise 3 ani, dar ea dintotdeauna avea la îndemână cutii cu șervețele și o ștergea imediat când ea se murdărea. Conștientiza foarte bine importanța murdăriei la dezvoltarea copiilor, așa că făcea eforturi să își ignore această pornire și îi amenaja mereu un cadru în care ea să picteze, să se joace cu plastilină, cu apă sau cu mâncare, să se poată murdări și să poată experimenta, fără să murdărească covorul sau podeaua prea rău. În timp ce fetița se juca, mama stătea cu șervețele și ștergea tot ce i se părea ei că depășește limita pe care o putea ea tolera. Fetița se dezvolta frumos, era independentă, curioasă și chiar mânca singură fără să se murdărească prea mult (lucru rar întâlnit la copiii de vârsta ei), ceea ce îi făcea mândri atât pe mamă cât și pe bunici.

Doar că, într-o seară s-a întâmplat ceva extraordinar. Fetița se juca frumos la masa ei. Îi dădea mamei bucata de plastilină ca să i-o modeleze și să i-o întindă pe masă, iar ea presa apoi deasupra diverse forme geometrice și făcea diverse desene în plastilină. Mama și fiica erau mulțumite: fiica era încântată că petrece timp cu mama ei, iar mama era încântată de creativitatea fiicei. La un moment dat se desfășoară următorul dialog:

– Mami, o faci te rog pe Ana? (personajul din Frozen)

– Draga mea, îmi pare rău dar nu am talent la desen sau modelaj. Nu pot să o fac pe Ana din plastilină.

Atunci fetița a făcut un gest foarte profund. A pus cu blândețe mâna pe umărul mamei, s-a uitat în ochii ei și i-a spus serioasă:

– Dar tu poți, mami, să o faci pe Ana, pentru că ești mare. Tu ajungi să aprinzi și lumina. Poți să o faci!

Era atât de încrezătoare, încât mama a oftat și s-a apucat de modelat. După ce a văzut rezultatul,

fetița a fost foarte încântată așa că i-a cerut mamei să îl modeleze și pe prinț. Mama s-a transformat din nou într-un copil nesigur și a încercat să refuze provocarea. Dar scena de dinainte s-a repetat și fetița a reușit iar să își încurajeze mama și să o convingă că poate să facă ce a rugat-o.

În faţa acestui prinț-extraterestru, cu fiica ei bucurându-se alături și cu o satisfacție ciudată pe care o simțea pentru că a primit apreciere pentru efort, mama a avut o revelație un pic dureroasă: deși întotdeauna a lăsat-o pe fiica ei să își testeze limitele, niciodată nu a încurajat-o în maniera în care o făcuse ea mai devreme. Ba, într-un mod imperceptibil, chiar a descurajat-o de multe ori. Chiar mai devreme, când i-a dat plastilina fetiței, i-a arătat de câteva ori cum se face, apoi a început să o corecteze când ea nu era suficient de îndemânatică (Doh!), apoi a virat ușor către ceartă când fetița a început să scoată firișoare lungi de plastilină care se lipeau de mânuțe, de masă, de covor sau chiar de cuvertura de pe canapea. Așa că fetița a înțeles foarte repede că e mai simplu și mai liniște dacă îi dă mamei bucata de plastilină ca să o modeleze și ea doar să creeze dungi pe suprafață. OMG! Mama era îngrozită în fața acestei revelații. Sigur că nu putea să o lase să facă un haos în casă sau oriunde în altă parte. Sigur că toți psihologii spun că un copil are nevoie să fie liber între niște limite adecvate vârstei lui, pentru a fi și a se simți în siguranţă. Dar ea procedase greșit în această situație. Intrase pe pilot automat și folosise aceeași exprimare pe care o auzise de atâtea ori în corectarea unui copil și făcuse exact ceea ce nu ar fi vrut niciodată: îi furase încrederea fetiței că și ea poate face lucrurile. Nu a știut cum să pună problema. Și uite că soluția venise exact de la copil, care știuse să ofere încurajări și nu corecturi atunci când modelajul nu ieșise cum trebuie. Așa că, data următoare când fica ei i-a dat bucata de plastilină să o întindă pe masă, mama i-a răspuns:

– Draga mea, tu mai devreme m-ai învățat să am încredere că voi putea să modelez plastilina. M-am simţit foarte bine când eu am reușit și ție ti-a plăcut. Îmi doresc să simți și tu această satisfacție, pentru că și tu ești mare și faci deja o mulțime de lucruri, așa că vei putea să întinzi singură plastilina înainte de a face diverse dungi pe ea.

Fetița a vrut să protesteze și să refuze, dar mama îi zâmbea încrezătoare, așa că s-a apucat singură de treabă. Sigur că a mai dat și pe jos. Dar, în lumina încrederii asigurată de către mamă, a putut să își manifeste creativitatea și să își dezvolte îndemânarea. La final, mizeria nici măcar nu a fost atât de mare.

Pentru mamă a fost o lecție uimitoare. Norocul ei a fost că și-a ascultat copilul, că a fost dispusă să își recunoască nepriceperea și să învețe de la un om mult mai înțelept: fiica ei.

PS: Aceasta este o întâmplare adevărată, petrecută zilele trecute la noi acasă. Orice asemănare cu personajele reale este întâmplătoare. Sau nu … ?