Când eram însărcinată, mă gândeam că nu o să îmi las copilul să se uite la desene animate deloc.

De fapt nici nu îmi trecea prin minte ideea că vreunul din familia noastră se va uita la televizor.

După ce am născut și a trecut și prima lună în care a fost mama la noi, m-am trezit singură în casă, de dimineață până seara când venea soțul de la serviciu, cu un bebeluș al cărui limbaj nu îl cunoșteam, plină de frici și … în fine… singură. Am deschis atunci televizorul ca să mai aud o voce de om matur în casă. Când fie-mea era trează și mă jucam cu ea îl închideam. Aveam grijă să nu-l las să meargă când erau filme cu țipete și împușcături, sau lucruri care ar fi putut sa o atragă. De obicei mă uitam la emisiuni de divertisment sau politice. În principiu acestea erau neutre din punct de vedere al sunetelor și imaginilor, nu prea o atrăgeau.

Știu ce spun psihologii, că un televizor pe fundal o să îl distragă pe copil și el nu o să își dezvolte atenția. Așa este. Mi-aș fi dorit să pot să nu deschid deloc televizorul nici în ziua de azi. Dar, am ales între a vedea emisiuni în mod controlat, cu un minim de influență asupra copilului, sau a o lua razna de la frici și depresie.

La desene animate nu a avut acces până aproape de 2 ani. Dar, la un moment dat am decis să îi pun eu anumite desene pe youtube. Am testat câteva episoade scurte, cum ar fi „Mașa și ursul” sau Mikey Mouse. Apoi i-am pus și niște filme de animație. De ce am ales asta totuși? Din două motive:

1. Nu am mai avut nervi și creativitate să o distrag cu altceva atunci când aveam eu treabă de făcut. Nu recomand asta ca o soluţie bună, ci spun doar că eu nu am putut mai mult de atât, și am încercat să reduc cât mai mult din efectele nocive prin limitarea timpului.

2. Eu însămi am fost atât de încântată de modul în care au fost realizate anumite desene animate și de mesajul lor, încât mi s-a părut că este păcat să nu le exploatez în favoarea noastră. Oricum am avut grijă să compensez cu alte activități după aceea.

Revenind la mesajul lor, am remarcat că filmele de animație moderne sunt chiar ok din acest punct de vedere, spre deosebire de altele mai vechi. De asemenea, m-au îngrozit de-a dreptul poveşti de-ale copilăriei noastre, pe care am preferat până la urmă, nici să nu i le mai citesc. Să îi spun despre „Capra cu trei iezi”, cu tot sângele de pe pereţi, capetele cu guri rânjite la geam şi răzbunarea crâncenă cu lupul urlând într-o groapă de foc? Sau mai bine să o las să vadă niște episoade din Mickey Mouse, unde are de învăţat tot felul de lucruri interesante?

Oricum, când vedea un desen animat pentru prima dată, mă uitam și eu cu ea și îi explicam ce are de învățat de acolo.

Ce ne-a plăcut nouă:

– Mașa și ursul – oferă detalii interesante din cultura rusească, dar sunt și niște lecții excelente de parenting;

– Inside out – ajută la conștientizarea emoțiilor și la înțelegerea importanței tuturor sentimentelor din viața noastră, chiar și a celor negative.

– Cartea junglei – este o poveste superbă despre prietenie, adaptare la mediu, și mai ales despre valoarea individuală cu care poți contribui la binele unei comunități;

– Alba ca zăpada – despre puterea de a trece peste momente grele și despre cum, în cele din urmă, binele învinge răul;

– Frozen – mi-a plăcut, poate, cel mai mult datorită mesajului foarte profund, despre cum frica poate doar să amplifice problemele, în timp ce iubirea poate fi soluția universală pentru rezolvarea lor.

Cred că și noi adulții ar trebui să ne uităm mai mult la desene și filme de animație. Uneori putem găsi în ele răspunsuri surprinzătoare, chiar și la probleme de oameni mari.