Afară era zăpadă multă. De vreo lună jumate tot ningea, spre bucuria noastră, a copiilor. Zilnic veneam de la școală într-o larmă nebună de copii, inșiruiți pe fâșiile de gheață, alunecând, mai ușor sau mai greu, fiecare după cât de noi avea ghetele cu canturi pe talpă. Ghiozdanele, târâte pe jos, pentru a ne ajuta să ne menținem echilibrul și a avea o alunecare reușită pe trotuarul ca oglinda, plăteau și ele tributul cu colțuri julite și fundul deformat.

După ce ajungeam acasă, aruncam ghiozdanul și luam sania, mutând distracția pe derdelușul improvizat pe o urmă de pantă între blocuri.

Urcam apoi în casă, cărând cu greutate sania într-o mână și în cealaltă ținând lanterna micuță Luminița, pe care mi-o cumpărase tata. Era curentul oprit, deci era beznă pe scară.

Dar urma vacanța, așa că totul atingea cote de bucurie maximă. Întâi venea Moș Gerilă, cu surprize, cu fructe și dulciuri sub brad. Uneori aveam noroc și aveam și portocale pe lângă mere. Atunci bucuria atingea cote nebănuite. La dulciuri era mai simplu, pentru că aveam o mătușă care lucra la o cofetărie în București și ne trimitea tot felul de ciocolată și de figurine delicioase, pentru care eram invidiată de colegi, deși întotdeauna împărțeam cu ei din bunătăți.

Apoi urma revelionul cu pregătirile aferente. Era o atmosferă atât de caldă, de familie, în ciuda frigului din apartament. Tăiam legumele pentru salata de boeuf, așezați cu toții în jurul mesei din bucătărie, tot pe întuneric, și vorbeam. Tata povestea tot felul de lucruri și pe mama o tot întrebam dacă ei au acum mai puțină treabă, pentru că îi ajutam și eu. Iar mama îmi spunea cât de importantă este contribuția mea și cât de ușor îi este acum, pentru că o ajut și eu. Ma simțeam bine și era cald. Chiar dacă era căldura oprită, în bucătărie era cald. Probabil de la aragaz. Dar mai ales de la atmosfera de familie.

Apoi, pe 31 decembrie, mă chinuiam să adorm la prânz ca să să stau trează toată noaptea. Nu reușeam nici una nici alta. Dar prindeam miezul nopții, când aruncam pe geam artificii aprinse, iar tata cobora în fața blocului și „dădea cu tunul” (un dispozitiv improvizat cu biluțe de carbid), de răsuna tot cartierul. Apoi mă duceam cu sorcova prin bloc și veneam cu buzunarele pline cu bani. Cand reveneam, ne uitam la televizor la scenete pline de umor, pe care le revedeam de vreo două ori în zilele următoare, și care rămâneau, pentru tot anul următor, glume numai bune de pomenit la petreceri. De obicei adormeam în sufragerie pe la ora 1.00 maxim 2.00, dar mă trezeau ai mei la 5.00 să văd Perinița și să mă duc în patul meu.

Pe 1 ianuarie puneam masa la prânz și, în timp ce o ajutam pe mama la bucătărie, la radio cânta Marius Țeicu „Ninge iar…”, și pe geam vedeam zăpada care sclipea veselă în bătaia soarelui. Nu știu cum se face, dar amintirile mele de pe 1 ianuarie aveau soare întotdeauna.

Soare este și azi, dar nici urmă de zăpadă. Azi noapte am petrecut revelionul la ai mei, de data asta și cu fiică-mea și cu soţul. Nu mai știm ce înseamnă austeritatea de altă dată și în casă este cald, și de la calorifer și de la atmosferă. Avem concerte, jocuri de artificii și o mulțime de posibilități. Dar entuziasmul acelor vremuri din copilărie s-a estompat.

Totuși, este o vreme numai bună de găsit noi surse de entuziasm. Bucuria fiică-mii care așteaptă „să vină Levelionul”, entuziasmul în fața focului de artificii, inocența cu care se înveselește când ciocnim paharele: „Laa muti aaani! Dă nooc!”. Chiar dacă motivele de bucurie sunt altele, indiferent de moment, sunt la fel de profunde. Trebuie doar să le trăim conștient.

Vă doresc tuturor un an pe care să îl trăiți moment cu moment și de care să profitați și să vă bucurați la maxim! La multi ani!

Sursă foto: https://m.facebook.com/COPILARIA80