Citeam aici despre provocările mamelor din ziua de azi şi mă identificam foarte bine cu situaţia. După ce am citit articolul şi am empatizat foarte bine cu Cristina, am început să îmi pun întrebări. Pe ea o înţeleg, că are doi copii. Dar eu? Eu am doar unul şi simt la fel. În acelaşi timp, mame au existat pe lumea asta, încă de la apariţia ei. Oare celelalte mame cum or fi reuşit? Mă gândeam la străbunica mea, care a avut 9 copii. Vreo 2 au murit, iar restul au crescut şi i-am cunoscut şi eu sub formă de unchi sau mătuşi. Dumnezeule! Oare cum reuşea să facă atâtea şi să rămână şi cu minţile acasă. Şi nici nu aveau condițiile pe care le avem noi azi. Nu pot să îmi imaginez cum este să creşti, chiar şi un singur copil, fără să ai apă caldă curentă, fără să ai baie în casă, fără pamperşi, fără o comunitate de mame cu care să te mai sfătuieşti. Mă rog, comunitatea o aveau, pentru că era altul stilul de trai atunci. Dar, oricum… Oare cum o fi să fie ger şi să trebuiască să ieşi prin zăpadă ca să tai lemne pentru foc, căci altfel îţi îngheață de frig cei 5 copii de diferite vârste. Şi tot pe aceeaşi sobă, să fii nevoită să şi găteşti zilnic. Şi pe urmă să speli rufe în albie. Şi… mă rog, înțelegeți voi.

Apoi mă gândeam şi la alte cunoştinţe de ale mele de acum, care au un singur copil, bonă permanentă, femeie în casă, şi toate serviciile personale asigurate: coafor, manichiuristă, plus o asistentă care să rezolve orice treabă s-ar ivi. Mă gândeam că, deunăzi, una dintre ele se plângea că soţul nu o ajută şi că stă doar pe calculator. Iar eu mă întrebam: „Dumnezeule! La ce să te ajute? Când totul este deja făcut de câte cineva!”

Acum, făcând această comparaţie între trecutul şi prezentul nostru, al femeilor, între femeile cu un copil şi cele cu mai mulţi, sau între femeile care au un ajutor şi cele care nu au, mi-am dat seama că această comparaţie nu trebuie făcută. Pur şi simplu toate mamele sunt la fel. E adevărat că fiecare reacționează în stilul ei, că fiecare are un nivel al acceptării diferit (ce tolerează una, poate ca alta să nu tolereze). Dar, în mod clar, toate sunt la fel de stresate. Pentru că așa suntem noi create. Din momentul în care ne ținem în braţe boţul acela luminos, nu mai putem fi doar noi. Din acel moment creierul nostru intră pe modul „vigilenţă maximă”. De atunci, simțurile noastre rămân treze … habar nu am cât … câţiva ani, toată viaţa, nu ştiu. De aici şi stresul şi percepţia unei dificultăţi de netrecut, uneori. Pentru că suntem obosite şi nu mai putem.

Şi, totuși, această comparaţie cu bunicile şi străbunicile noastre, mi-a arătat faptul că, dacă ele au supravieţuit, atunci şi noi o să putem. Tot ce trebuie să facem este să respirăm adânc. Probabil non-stop, dar asta e. Până la urmă sper să reușim şi noi să ne odihnim. Vorbeam cu soţul meu imediat după naştere şi îi spuneam că eu cred că nu voi mai dormi până nu va împlini fiica noastră 18 ani. Răspunsul lui a fost genial: „Da. Şi după aceea, nu o să mai dorm eu!” 🙂

Așa că, respiraţi, rezistaţi şi totul va trece. Iar pentru cele care vă plângeți de soţi, staţi liniştite, or să fie şi ei stresaţi după ce copilul va împlini 18 ani!