Scriam aici despre provocările mamelor de-a lungul timpului.

Eu mă lamentez pe aici pe blog, pe la rude şi prieteni şi pe la oricine are timp să mă asculte, că este greu să creşti un copil ( eventual doi, dacă e să pui la socoteală şi copilul interior). Şi mereu mă uitam în jur, sau înapoi în timp, la femeile cu doi sau chiar mai mulţi copii şi le admiram. Dar, am avut la un moment dat o sursă de admiraţie neaşteptată: o mamă care ieşise în parc cu 3 fetiţe. Tripleţi!! Când am văzut-o intrând în parc singură cu fetițele cu vârsta în jur de 10-11 luni (oricum până într-un an, că nu mergeau în picioare, ci doar de-a bușilea), am fost pe loc hipnotizată. Oricât am încercat să mă controlez şi să mă gândesc cât este de nepoliticos să mă holbez la ele, nu am reuşit. Așa că mi-am petrecut acea oră cât am stat în preajma lor, uitându-mă, minunându-mă şi admirând acea mamă, cu adevărat eroină.

După ce a parcat căruciorul într-o margine, a lut-o pe una dintre fetiţe şi a pus-o în leagăn, pe alta a pus-o de-a bușilea pe jos, iar pe cealaltă a lăsat-o în cărucior cu o jucărie. Eram într-un părculeţ micuţ, nu era multă lume, dar nici distanţele mari între un capăt şi celălalt. Pe acea vreme şi fiică-mea avea în jur de 1 an jumătate şi prefera să stea zeci de minute în leagăn şi să admire natura, oamenii, copiii. Așa că am putut urmări în voie tot acel spectacol oferit de acea mamă, care, culmea, mai era şi relaxată. Când a început fetiţa din leagăn să dea semne de nelinişte, a dat-o jos şi a urcat-o în leagăn pe cea din cărucior, iar pe cea care se jucase pe jos a urcat-o la locul ei din cărucior. Se împărţea între cea de pe jos care se agăţa de ea să se ridice în picioare, şi cea din leagăn pe care o mai împingea din când în când. Cea din cărucior a primit o jucărie de ronţăit. La un moment dat erau două pe jos şi una în leagăn. În alt moment cea din leagăn a început să plângă, așa că o nouă rocadă s-a produs.

În tot acest timp, nu am observat nici o grimasă pe faţa zâmbitoare a mamei, sau vreun gest de nervozitate sau nesiguraţă. Era tot timpul în control. Ba chiar avea timp să mai vorbească şi cu alte mame şi să le liniștească. Era o bunică un pic cam stresată, că nepoata ei vrea să se urce pe un tobogan şi o tot oprea. Iar eroina noastră i-a atras atenţia că nu trebuie să o oprească, dacă ea are curaj şi dorinţă să se caţere în locuri mai înalte. Răspunsul bunicii m-a deranjat mai mult pe mine (care nu eram implicată în conversaţie): „Eh! Ce ştie ea! Eu ştiu mai bine pentru ea pe unde poate să se urce şi pe unde nu. Pe dumneavoastră vă înţeleg să le lăsaţi să facă ce vor, pentru că nu aveți cum să le supravegheaţi pe toate trei o dată.” Mămica în cauză nu i-a răspuns. Doar a zâmbit şi şi-a văzut în continuare de comorile ei. Iar eu am continuat să o privesc fascinată şi să mă încarc din relaxarea şi bucuria ei.

Mai târziu, vorbeam cu mama despre acea experienţă, şi îi repetam şi ei întrebarea pe care am avut-o în minte tot timpul cât am admirat acea mămică: „Oare cum de reuşea să nu o ia razna cu capul, într-o situaţie care, pentru mine, ar fi fost maxim de stresantă?”. Răspunsul mamei mele m-a luminat complet: „Păi, ea nu are timp să fie stresată, nervoasă sau nesigură. Cu trei copii de aceeaşi vârstă, cu aceleași nevoi, şi, probabil, singură toată ziua, nu îşi permite să fie altfel.” Păi da! Asta era! Eu, cu unicul meu copil, am prea mult timp de mă stresez. Oricum, ce să zic? Respect, pentru toate mamele eroine, fie ele cu 1, 2, 3 sau mai mulţi copii!

Sursa foto: https://www.dreamstime.com/stock-image-happy-young-family-image12184701