Cu toţii vrem să avem copii politicoşi. Ne facem un scop din a-i învăţa de la primele cuvinte să spună „Bună ziua!”, „Pa!”, „Mulțumesc!”, etc. Îi corectăm şi îi urmărim cu asiduitate pentru ca nu cumva să avem un copil nepoliticos.

Îmi amintesc şi azi o întâmplare din copilăria mea, când nu am salutat la sosire. Eram cu bunica mea şi mergeam în vizită la străbunicul, tatăl bunicii. Cred că aveam vreo 4-5 ani. Străbunicul nu era un om foarte prietenos cu copiii, dar nici genul morocănos. Cred că, de fapt, era puţin stingher şi nu ştia prea bine să comunice cu copiii. Când am ajuns acolo el ne-a întâmpinat, bunica l-a salutat şi au început să vorbească despre ceva anume. De când am intrat, eu am tot încercat să găsesc un moment să salut, dar nu l-am găsit. După primul lor schimb de cuvinte, bunica a început să mă indemne să zic „Saru’ mâna!”. Acum mie deja mi se părea târziu să mai zic. Deja începuseră discuțiile, pe mine nu mă băgase nimeni în seamă, ratasem momentul, iar faptul că bunica tot insista, mă stingherea şi mai rău, şi, pur şi simplu, nu am mai putut deschide gura. Când am plecat de acolo, bineînţeles că bunica a început să mă certe. Ideea centrală a fost că a fost extrem de ruşinos ceea ce am făcut. Nu m-a întrebat nici o secundă ce s-a întâmplat ca să înțeleagă situaţia. Oricum, senzaţia de ruşine asociată cu lipsa de politeţe, mi-a rămas bine întipărită în minte.

Acum, având copil în dotare, am început să experimentez din nou vechea senzaţia de ruşine, pentru că fiică-mea nu salută pe nimeni. Bine, ne salută pe noi, părinţii şi bunicii, oamenii cu care este obişnuită. Dar pe vecinii de pe scară, pe vânzătoarea de la chioșcul de ziare (cu care conversăm aproape zilnic), pe domnul de la securitate de la Mega Image (căruia îi plac copii şi ne salută mereu), nu îi bagă în seamă. Pur şi simplu îi evită. Niciodată nu am obligat-o la nimic, deci nici acum. Însă rușinea parcă nu mă lăsa să rămân impasibilă. Așa că o întrebam, de fiecare dată, dacă vrea şi ea să salute. La un moment dat, mi-a spus, după ce ne-am îndepărtat de un vecin pe care refuzase să îl salute, că ea nu face asta „pentru că nu e mare deja”. Confuzia mi s-a intensificat, pentru că eu nu i-am zis niciodată la nimic că e prea mică să facă un lucru sau altul, chiar şi atunci când asta era o realitate. Oricum, am înţeles clar că nu îi e teamă de ei, că îi recunoaşte ca pe niște persoane cu care ne întâlnim des, dar că nu vrea să îi salute. Citisem deja că aceste gesturi le învaţă copilul de la tine, nu din predici. Dar ea m-a văzut cum îi salut pe aceşti oameni, a observat gesturile mele de politeţe şi totuși nu le-a copiat. Şi, pe lângă asta, cu rușinea mea ce să fac? Pentru că, îmi e îngrozitor de jenă când vine vecinul de la parter şi râde şi vorbeşte cu fiică-mea, iar ea se uită sceptică la el şi nu scoate un sunet. Şi nu, nu este un om nesuferit, este chiar sincer prietenos.

Am aflat de curând la (deja) celebrul curs de parenting, că politețea este o valoare pe care nu o poţi preda copilului. Nu este ca o poezie pe care i-o repeţi de câteva ori şi apoi el o reproduce. Când vine vorba despre valori, acestea se modelează în copil de către părinte. Bun! Asta ştiam deja, dar sub o altă exprimare. Tocmai de aceea nu am vrut niciodată să o forţez pe fiică-mea, ci întotdeauna am încercat să îi ofer eu respectul pe care îl aşteptam de la ea. Rezultatele au fost extraordinare. Fiică-mea spune „Te rog!”, „Mulțumesc!”, „Cu plăcere!”, Sărut mâna pentru masă!”, Să-ţi fie de bine!”, „Scuză-mă!” dinainte de a împlini 3 ani, de pe vremea când abia învăţase să le pronunţe. Niciodată nu ia o jucărie în parc, sau vreun lucru care nu îi aparţine, decât dacă cere voie pentru asta. Iar lucrurile astea nu am învăţat-o niciodată să le facă. Pur şi simplu a văzut la mine. Întotdeauna i-am cerut scuze când am greşit cu ceva faţă de ea. Întotdeauna am rugat-o frumos dacă am vrut ca ea să facă ceva, niciodată nu i-am impus să facă un lucru dacă refuza şi mereu i-am cerut voie să iau lucruri care erau ale ei. După masă eu spuneam întotdeauna „Sarut mâna pentru masă!” chiar dacă eram doar noi două şi masa o pregătisem eu, nu ea. Deci clar, modelarea funcționează. Şi, totuși, cu salutul nu mi-a ieşit.

La curs am mai aflat un lucru care mi-a adus o conştientizare nouă: nu poţi învăţa un copil să fie politicos. când tu eşti nepoliticos. Iar a-l teroriza pe copil cu insistenţe de genul: „Cum spui?”, „Zi mulţumesc!”, „De ce nu saluţi?”, este o impoliteţe. Am subliniat asta pentru că eu nu privisem niciodată lucrurile așa. Şi, dacă stai şi te gândeşti, dacă ai fi cu un prieten şi el nu ar saluta, nu te-ai apuca să îl educi. Poate te-ar deranja gestul lui, dar nu te-ai apuca să îl împingi din spate: „Hai, salută! Cum zici? Hai, că uite domnul te-a salutat.”

Am întrebat-o atunci pe instructoare ce ar trebui să fac eu în situaţia mea, iar ea mi-a răspuns simplu: „Nu trebuie să faci nimic la adresa copilului! Nu îl îndemni, nu comentezi cu celălalt nimic despre asta şi mai ales nu cerţi copilul. Doar continui să fii tu politicos. Copilul va saluta atunci când se va simţi confortabil cu acele persoane, care sunt destul de străine lui. Şi, în mod clar, nu funcționează să îl ruşinezi în legătură cu lipsa lui de reacţie.” Ei, pe asta ultima, cu rușinarea, am înţeles-o până în străfundurile mele. Așa că, de acum înainte, cine se întâlneşte cu fiică-mea şi nu primeşte un salut de la ea, asta e. Aşteptaţi să mai crească şi să se obișnuiască cu voi.