Nu! Nu îi abandonați într-un colț să plângă singuri până se autoliniștesc. Dar, dați-le voie să plângă atunci când ei simt asta.

Auzim mereu în jurul nostru bone, părinţi, bunici care le spun copiilor: „Nu mai plânge că e ruşine / eşti mare / eşti băiat!” , „Şşt! Nu mai plânge! Gata! Nu s-a întâmplat nimic. Uite păsărica / jucăria / copiii / etc!” , „Dacă mai plângi te las aici!”, sau, mai vechiul, dar uneori încă folositul „De ce plângi? Nu ai nici un motiv. Lasă că îţi arăt eu ţie, ca să ai motiv să plângi!”

Noi înşine am crescut în niște vremuri când adulţii din jur ne-au reprimat lacrimile imediat şi, de multe ori, nici noi nu ştim să plângem cu adevărat. Eu, de exemplu, îmi amintesc foarte bine un moment de pe la 12 ani, când am luat singură decizia conştientă de a nu mai plânge niciodată. Şi am reuşit. Nu am mai plâns niciodată faţă de cineva, şi doar de câteva ori în singurătate. M-a ţinut această fază până pe la 30 ani. Nici nu vă imaginaţi ce presiune am acumulat în tot aceşti ani. Până la urmă lacrimile au o compoziţie hormonală care are rolul de a ne elibera de stres.  Nici nu vă imaginaţi ce greu îmi este acum să reînvăţ normalitatea. Tocmai de aceea mi se pare îngrozitor să supui un copil la un așa efort de a nu mai plânge.

În primul rînd, ştiu că este greu pentru noi, adulţii, să suportăm plânsul unui copil, indiferent de motivul lui. Am fost creaţi să reacţionăm la plânsul unui pui pentru protecţia speciei. Pe vremuri, când omul trăia în peşteri, dacă puiul de om nu ar fi avut acest mecanism de a plânge la apariţia unui pericol, sau disconfort, iar adulţii nu ar fi fost programaţi să reacţioneze imediat, ar fi sfârşit mâncat de tigru şi specia nu s-ar mai fi perpetuat. Așa că este foarte greu să auzim un copil plângând şi să nu simțim impulsul de a face ceva să îl liniștim.

Doar că trebuie să îi ajuntăm să se liniștească şi nu să îi oprim. Azi nu mai trăim în peşteră, ni s-a dezvoltat şi neocortexul şi putem să fim raţionali în reacțiile noastre. Copiii încă nu au acest privilegiu. Ei încă acționează instinctiv şi nu se pot controla deloc, în mod conştient. Ei tac doar de frică (dacă strigăm la ei, suntem autoritari sau îi ameninţăm cu abandonul), dacă uită de plâns prin distragerea atenţiei sau după ce își descarcă tensiunile.

Însă, nu trebuie să lăsăm copilul să plângă pur şi simplu. Pentru că nu se va linişti, şi nici nu se va descărca dacă nu este o persoană de ataşament care să fie lângă el. Din contră, va adăuga o frică de abandon.

Eu, de exemplu, când fata mea plânge, o iau în braţe şi încerc să îi aflu motivul (dacă nu îl ştiu deja).

Dacă s-a lovit, îi spun că o înţeleg că e dureros, dar dacă frecăm locul va trece mai repede, sau dăm cu o cremă şi punem pansament. Sunt lângă ea până îmi spune că se simte mai bine.

Dacă este frustrată din cauză că nu îi iese ceva, îi spun că este normal să simtă așa, că şi eu sunt frustrată când păţesc ca ea, dar sunt lângă ea să o ajut să rezolve situaţia. Dacă este frustrată din cauza unei limite pe care i-am pus-o, îi explic că o înţeleg, că şi eu m-aş simţi la fel în locul ei, doar că este necesară acea limită pentru protecţia ei / pentru că mă afectează pe mine sau pe alţii din jur / pentru că este nevoie să respectăm un program … sau îi explic exact motivul pentru care a apărut nevoia de limită.

La fel procedez dacă este tristă, obosită, plictisită, sau are altă stare neplăcută care îi provoacă plânsul. Am văzut că funcționează să verbalizez eu sentimentele prin care trece şi se linişteşte mai repede. A învăţat deja să își recunoască singură sentimentele de cele mai multe ori. Şi îmi este mult mai uşor să o ajut. De exemplu, când îmi spune că îi este dor de mine, ştiu că a trecut deja un timp în care nu prea m-am conectat cu ea. Atunci ne îmbrăţişăm, iar eu mă dedic ei 100% pentru următoarele 10-20 minute, până îmi spune ea zâmbind: „Acum mă simt mai bine. Sunt iarăşi veselă!”. Atunci ştiu că este iar pregătită să se joace singură, sau să înfrunte frustrări, greutăţi, obstacole.

Uneori plânge mai mult. Alteori face tantrumuri puternice. Uneori nu acceptă să o iau în braţe şi preferă să plângă singură trântită pe covor. Alteori face special niște lucruri care, ştie că sunt deranjante pentru mine, dar vrea cumva să facă şi ea ceva împotriva mea. Terapeuta mea mi-a explicat că este absolut normal şi sănătos pentru copil să facă așa. Copilul are nevoie uneori de NU-uri ca să se rupă de noi. Are nevoie să ne „urască”, să facă ceva şi împotriva voinţei noastre, pentru a putea să își construiască independenţa şi individualitatea.

În acele momente tot nu o las singură. Îi vorbesc în continuare şi o asigur că o înţeleg şi că, indiferent ce ar face, iubirea mea pentru ea rămâne la fel, doar limita nu o pot schimba. Păstrez şi fermitatea şi blândețea. Până la urmă acceptă din nou apropierea şi totul se finalizează după ce se descarcă.

Pe de altă parte, am observat că, uneori, tocmai pentru că a început să înțeleagă ce simte şi că nu este ceva greşit, a început să exprime sentimentele negative fără să mai plângă. Dar eu tot am fost alături de ea şi i-am oferit înţelegere, atingere şi suport. Alteori, după ce a trecut momentul cel mai intens al crizei, îmi zice: „Încă îmi mai vine să plâng. Hai că mai plâng puţin.”. Şi atunci doar scânceşte de câteva ori, fără lacrimi, iar eu o mai ţin puţin în braţe.

Nouă, mamelor, ne este şi mai dificil, pentru că instinctul nostru este mult mai puternic, şi nouă ne este şi mai greu să le permitem să plângă. Dar, este în beneficiul copilului să ne străduim. Şi trebuie să înțelegem că la noi copiii plâng şi mai mult, pentru că suntem persoanele în care au cea mai mare încredere să se deschidă. Tocmai de aceea este important să nu îi respingem sau inhibăm şi noi.

Tot ce avem de făcut este să ne pregătim umerii cu multe pernuţe pufoase şi rezistente, pentru că vom avea multe lacrimi de primit şi uscat.

Ps: Copiii adună foarte multe tensiuni în interacțiunile lor zilnice. Descărcarea lor nu se face doar prin plâns. Am scris aici pe larg, doar din cauză că este nedrept de des înnăbuşită această manifestare. Ei se descarcă foarte bine şi prin râs sau prin joc. Dar, despre acestea voi scrie în curând.

Articol scris de: Loredana Nan