Eram … nici nu știu cum eram, pentru că nu mă gândeam la asta. După 6 ore de travaliu, încă vreo 4 ore petrecute sub perfuzii, pentru recuperarea după naștere, eram, în sfârșit, în salon. Apucasem să fac un duș și să mă schimb și acum așteptam nerăbdătoare să îmi aducă mica minune. Nu a durat mult și o asistentă a venit cu ea în brațe, punând-o în pătuțul de lângă mine. Dormea. Am început să o mângâi ușor pe spate, dar asistenta m-a prevenit:

– Vezi că dacă o mângâi așa, o vei trezi și nu o să mai ai ocazia să dormi și să te refaci.

Atunci mi-au apărut o mie de întrebări, care s-au aglomerat să fie exprimate și s-au blocat. M-am blocat și eu. Dintr-o dată conștientizam că nu am nici cea mai vagă idee despre ceea ce am de făcut. Mă pregătisem temeinic pentru nașterea naturală. Mă documentasem și exersasem conștiincios. Îmi doream foarte mult să alăptez. Citisem și mă pregătisem mental pentru acest lucru și nu exista altă variantă pentru mine. Dar nu citisem nimic despre ce voi face cu copilul după naștere. Aveam în minte doar imaginile idilice prezentate în filme și reclame. Acolo copilul plânge la naștere, dar după aceea doar doarme și zâmbește angelic. Mă rog, în 90% din cazuri.

Deci, nu mă pregătisem deloc pentru asta. Avertizarea asistentei că voi trezi copilul și va plânge, m-a adus cu picioarele pe pământ. Wow! Ce mă fac dacă plânge? Am întrebat-o timid, pentru că mă simțeam ca la școală, prinsă cu lecția nepregătită:

– Și dacă se trezește ce fac? Îi dau să sugă?

– O alăptezi dacă îi e foame. Dacă plânge, o iei în brațe și o liniștești, mi-a răspuns asistenta și a plecat.

Am rămas confuză, dar nu aveam timp să mă gândesc la asta. Eram prea bucuroasă să îmi cunosc fetița. La naiba cu avertismentele asistentei! E copilul meu și o voi mângâia pentru că asta simt să fac. Dacă se va trezi, o să văd eu cum mă descurc. Îmi venea și să o iau în brațe, dar nu știam dacă e ok să fiu chiar atât de indiferentă la somnul ei de îngeraș.

I-am făcut niște poze.

M-am mai învârtit pe lângă pătuț și am mai dezmierdat-o puțin. Era deja trecut de ora 22.00. Mă gândeam că ar fi înțelept să încerc să profit de somnul ei, ca să dorm și eu puțin. Cu o noapte în urmă nu dormisem, pentru că am stat cu ceasul în mână să cronometrez contracțiile.

Dar, se pare că fiica mea mi-a simțit nerăbdarea și s-a trezit. Eram foarte bucuroasă. În sfârșit puteam să o iau în brațe. Am ridicat-o cu grijă și stîngăcie și am încercat să mă plimb cu ea puțin prin salon. Aș fi pus-o la sân, dar asistenta îmi spusese că trebuie să o liniștesc și să îi dau lapte doar când îi este foame. Oare acum îi era foame? Sau o trezisem eu cu fâțâiala mea?

Se pare că hormonii, și teama de a nu greși (care răsărise și creștea vertiginos) îmi întunecaseră mințile. Parcă uitasem tot ce citisem. Dar instinctul a învins. Simțeam că ar trebui să o pun la sân. Mi-a revenit și memoria pentru un moment. Păi ora magică, colostrul și toate câte aflasem … nu le puteam ignora. Gata! mi-am zis. O alăptez.

Dacă aș fi fost filmată cu camera ascunsă probabil că aș fi stârnit râsete. Nu o puteam alăpta în picioare. Am vrut să mă așez pe marginea patului, dar proaspăta mea epiziotomie m-a oprit. Stăteam în picioare, cu minunea mea scâncind pentru prima dată în brațele mele și mă întrebam cum aș putea să ajung pe pat, întinsă cu copilul lângă mine, într-una din pozițiile de alăptare despre care citisem. Nu ştiu cum, dar până la urmă am reușit.

Am găsit o poziție confortabilă și pentru mine şi pentru ea, eram amândouă întinse în pat și mi-am tras cămașa de noapte, pentru a mă pregăti de prima ei masă. Atunci am avut o surpriză care m-a șocat și înduioșat în același timp. Fără ca eu să apuc să fac ceva, în momentul în care mi-am dat la o parte cămașa de noapte, fiică-mea s-a întors cumva și s-a atașat singură la sân. A fost total neașteptat și uimitor.

Ce am simțit? Au fost senzații fizice necunoscute până atunci. Am simțit durere la conectare și dureri abdominale. Mă bucur că am stat în salon cu alte mămici, pentru că am primit explicații pe loc. Eu am născut într-un spital de stat, în Galaţi, unde partea medicală a fost impecabilă dar nu erau chiar atât de moderni şi actualizaţi încât să ţină cont de toate detaliile ce ţin de alăptare şi grija faţă de mentalul mamei şi copilului în primele ore după naştere. Vă dați seama că în puterea nopții nu prea avea cine să mă asiste. Noroc de colegele mele de salon, unele aflate chiar la a treia naștere.

Am simțit și uimire. Citisem că bebelușii știu, instinctual, ce au de făcut. Dar, să experimentezi pe pielea ta fenomenul, mi se părea genial.

Am simțit și mândrie. Da, asta nu își avea locul. Dar eu tot o simțeam. Era pentru prima dată când simțisem prezența lui Dumnezeu alături de mine (și nu sunt o persoană prea spirituală). Am simţit clar că, oricât de pregătită aș fi fost eu, oricâta grijă aș fi avut, și oricât de bun ar fi fost personalul medical cu care intrasem în contact pe parcursul sarcinii și nașterii, fără contribuția divină nu s-ar fi putut întâmpla lucrurile atât de perfect cum se petrecuseră.

Da, eu atunci simțeam lucrurile perfect, chiar dacă acum aș putea să găsesc o mulțime de cusururi. Dar tot mă simțeam mândră că eu am reușit să duc această experiență până la capăt fără să mă panichez (prea rău) și că am primit un copil perfect care, iată, știe singur să sugă la doar câteva ore. Doar o mamă poate să înțeleagă cum poți fi mândră de un lucru de care nu ești tu responsabil 😀.

Din acel moment am alăptat la cerere și cu probleme minime. Am avut ragade la început. Uneori, când fiica mea se ataşa la sân, mă durea atât de rău încât îmi venea să mă urc pe pereţi. Vă menţionez că eu eram, pe vremea aceea, o persoană extrem de sensibilă la durere. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să o opresc. În mintea mea nu exista varianta de a nu alăpta, așa că suportam şi gata. În mai puţin de o săptămână mi s-au vindecat rănile şi a fost ok.

Eram ruptă de oboseală pentru că fie-mea sugea total haotic. Sugea puţin şi adormea. Uneori dormea 10 minute, alteori 30 de minute sau 2 ore. Apoi cerea iarăşi sânul. Ea nu avea program şi nici eu nu reușeam să am unul. Pe la 2 luni, am venit de la doctoriţa de familie pe care am avut-o iniţial, aproape în depresie, pentru că mă tot certa că nu îi fac program şi nu doarme 3 ore între două mese. Mă tot punea să îi dau lapte praf. Pe la 4 luni am renunţat la ea şi mi-am găsit un alt medic, o doamnă extraordinară, care m-a ascultat şi m-a ajutat să alăptez până pe la 2 ani şi 3 luni, când am înţărcat-o blând.

Mi-aș dori foarte mult să mă adresez viitoarelor și proaspetelor mămici, azi, în săptămâna alăptării. Cunosc multe mame care nu au alăptat pe motiv că nu au avut lapte, sau că laptele lor nu era prea consistent. Nu vreau să vă dau acum detalii tehnice, pentru că un consilier în alăptare o poate face într-un mod profesionist. Dar, după experiența mea și după o atentă documentare, am ajuns la concluzia că orice mamă poate face asta, dacă este susținută şi dacă nu renunţă. Am citit că doar 1% dintre femei au probleme medicale reale ce le opresc din acest proces, absolut natural dealtfel. Le-aş spune să nu renunţe orice ar fi. Este greu poate, dar acest greu nu durează o veşnicie. Într-o lună – două organismul se reglează, iar mama şi copilul se cunosc şi învaţă să se coordoneze. Aş vrea să le asigur că, indiferent cât nesigure se simt şi oricât de mult li se pare că greșesc, de fapt fac o treabă extraordinară. Totul este să își asculte instinctul şi să își privească cu încredere copilul. Vor găsi cu siguranţă soluțiile cele mai bune şi vor alăpta mult şi bine, fiind una dintre cele mai importante contribuţii pe care mama o poate avea în viaţa copilului ei (din punct de vedere afectiv, nutriţional şi imunitar). Şi va veni un moment când şi ele, la rândul lor, vor putea să vorbească cu la fel de multă siguranţă cu alte mame, așa cum o fac eu acum.