Recunosc că eu am avut o experienţă nefericită cu şcoala. Chiar dacă am făcut inclusiv un master după facultate, eu m-am simţit tot timpul nepregătită, fără studii aprofundate şi fără abilităţi dezvoltate pentru a face faţă în lumea reală, cea de după ce ieşi din şcoală.

Acest lucru s-a datorat mai multor factori. Parţial a fost faptul că nu am dat atenţie, nici eu şi nici cei din jur, înclinaţiilor mele evidente pentru scris şi literatură şi m-am zbătut să supravieţuisc, rămânând captivă în profilul real pe care l-am urmat în liceu şi continuând cu Facultatea de Ştiinţe Economice, pentru că asta „se căuta” pe atunci. De vreo performanţă nici nu a putut fi vorba.

Apoi am avut ghinionul să am niște profesori, atât în şcoala generală cât şi în liceu, care nu aveau nici o treabă cu meseria pe care o practicau. Poate că erau bine pregătiţi pe domeniile lor. Dar la capitolul pedagogie erau clar repetenţi. Abuzivi, indiferenţi, apatici, intimidanţi, sau lipsiţi de empatie, s-au perindat prin viaţa mea de elev, o mulţime de profesori care, fiecare mi-au ciobit puţin câte-puţin stima de sine şi dragostea enormă de cunoaştere cu care intrasem în clasa întâi.

După ce am terminat facultatea nu am reuşit să mă anagjez o bună bucată de timp, nu pentru că nu puteam demonstra cunoaştere în domeniu (nimeni nu prea poate face asta după ce termină sistemul nostru de învățământ), ci pentru că nu aveam atitudinea unui om viu. Nu reacţionam prompt, nu eram pro-activă, nu puteam arăta dorinţa de muncă (care exista, dar era camuflată sub stratul de neîncredere în forțele proprii).

Şi nu eram eu singura aflată în această situaţie. Îmi amintesc că la 2 ani după terminarea facultăţii, jumătate dintre colegii de grupă nu lucram, şi cealaltă jumătate se angajaseră pe pile (se întâmpla în anii 2000).

Așa că ştiam în sinea mea că, atunci când voi avea copii o să caut o posibilitate de a-i educa mai bine. Nu aveam încă nimic concret conturat în minte, ştiam doar că nu îi voi arunca în acelaşi sistem bolnav.

Mai târziu am văzut un reportaj despre câteva sisteme de învățământ alternativ şi am ştiut că ceva de acel gen voi alege pentru copilul meu.

După ce am născut am început să întreb, să citesc, să caut şi să îmi observ copilul. Până la acest moment, fetiţa mea pare că are înclinaţii tehnice. Jucăriile ei preferate sunt puzzle-urile, cuburile şi Lego. Prima dată a arătat interes pentru cifre. Nu am idee cum se determină înclinaţiile unui copil, dar eu așa am avut impresia.

Nu o să intru în detaliu despre pedagogiile alternative, dar din observațiile mele, pedagogia Montessori este mai strictă, mai matematică, iar cea Waldorf este mai orientată către imaginaţie şi creativitate. Vă daţi seama că eu, cu firea mea visătoare, am fost imediat atrasă de Waldorf. Dar nu puteam să nu mă gândesc că fiicei mele s-ar putea să i se potrivească Montessori.

Am căutat prin Bucureşti diverse variante, însă am găsit doar grădiniţe particulare. Când am aflat că am oportunitatea de a o duce la o grădiniţă Waldorf de stat, mi-am zis că asta este şansa noastră. Mi-am spus că în 2-3 ani de grădiniţă îmi voi da seama dacă fiică-mea este Montessori sau Waldorf.

Ei bine, am descoperit că Waldorf nu e doar despre creativitate ci este şi foarte realist.

Sursă foto: https://pixabay.com

Mi-a plăcut foarte mult că acolo copiii învaţă disciplina prin acordarea la ritmul natural de succesiune al anotimpurilor, zilelor sau orelor. Există diverse sărbători care îi ajută pe cei mici să înțeleagă trecerea timpului şi valorificarea lui: Sărbătoarea Recoltei, Sărbătoarea Lampioanelor, Sărbătoarea Crăciunului, etc.

Activitățile sunt grupate pe zilele săptămânii. De exemplu lunea pictează, marţea modelează sau vinerea au activităţi casnice.

Trecerea de la o activitate la alta, pe parcursul unei zile, se face lin cu cântecele vesele sau liniştitoare.

Copiii învaţă o mulţime de lucruri în timpul activităților pe care le fac. În jocul liber învaţă să relaţioneze frumos unii cu alţii, sub privirea atentă, dar înţelegătoare a educatoarei. Şi am avut norocul să avem o educatoare foarte bună. Am observat-o în diverse momente de criză a copiilor şi mi-a plăcut foarte mult că reuşeşte să medieze conflictele fără să-i certe sau pedepsească, punându-le în acelaşi timp limite cu blândeţe, dar clare şi fără echivoc.

Când pictează au la dispoziţie doar culorile de bază (roşu, galben şi albastru) şi ei observă singuri ce alte culori sau nuanţe pot obţine din combinarea lor.

Într-o zi au aflat o mulţime de lucruri despre albine, în timp ce modelau biluţe din ceară. Altă dată, în ziua de activităţi casnice, au învăţat foarte multe despre legume, în timp ce tăiau legume pentru salată, cot la cot cu educatoarea. Nu doar că le vedeau, dar au putut să le guste, să le miroasă, să le compare şi să își formeze preferinţe. Își dezvoltă motricitatea fină, răbdarea, responsabilitatea şi spiritul de lucru în echipă.

Li se citesc poveşti create special pentru a le dezvolta încrederea în forțele proprii sau respectul faţă de natură. Au momente de joc liber combinate cu momente de joacă ghidată. Astfel ei primesc diverse informaţii pe care le integrează apoi în joaca lor folosindu-şi creativitatea.

Faptul că există grupe mixte îi ajută să își dezvolte empatia, să înveţe relaționarea cu diverse categorii de vârstă şi responsabilitatea. Jucăriile sunt din materiale naturale şi le lasă multă libertate în utilizarea lor. De exemplu fizionomia păpușilor este abia schiţată, tocmai pentru ca ei să decidă singuri dacă azi păpuşa este tristă, veselă sau furioasă.

Şi, cred că cel mai important lucru pe care l-am apreciat aici, este faptul că nici un copil nu este privit în mod negativ. Nici un copil nu face boacăne, nici unul nu crează probleme şi nici unul nu este în neregulă. Deşi unii au dat semne de agresivitate, au muşcat, au încercat să se sustragă unor reguli existente, sau poate au incomodat desfășurarea unor activităţi. Reacţia educatoarei a fost, de fiecare dată, să identifice cauza acelui comportament şi să îl corecteze fără să certe sau eticheteze copilul. Ba, mai mult, îi învaţă şi pe ceilalți copii să gestioneze în acelaşi mod momentele dificile din colectivitate.

Am observat fascinată cum, un copil care nu vorbeşte şi care muşca pentru a-și face cunoscute intențiile, acum nu mai muşcă ci doar ţipă în încercarea de a comunica. Sigur acel copil va comunica foarte bine în momentul în care va începe să vorbească. De asemenea, ceilalți copii au învăţat foarte repede să înțeleagă cauza agresivităţii lui, şi au fost foarte dispuşi să îl ajute să renunţe la acel obicei dăunător.

Acesta este doar un exemplu din multele pe care le-am observat. De fapt fiecare copil, la rândul lui poate a făcut ceva ce noi am putea numi boacăne, dar fiecare a primit aceeaşi înţelegere, acceptare şi ajutor. S-a creat o atmosferă de adevărată familie.

Pentru că adaptarea fetiței mele este încă în desfăşurare, şi eu am tot stat pe la grădiniţă, am avut ocazia să văd cu ochii mei cum 17 copii complet diferiţi înfloresc, se dezvoltă dar se şi armonizează în grup. Ei contribuie frumos cu propria individualitate la echilibrul mediului şi atmosferei în care trăiesc zi de zi.

Acest lucru îmi dă speranţe în privinţa viitorului nostru ca naţiune. Ştiu că sunt dascăli minunaţi care fac lucruri uimitoare şi în învățământul clasic. Ştiu că sunt o mulţime de copii înzestraţi care reușesc lucruri uimitoare în ciuda sistemului clasic în care sunt angrenaţi. Dar sunt foarte încântată şi de toate aceste generaţii de copii ce termină sisteme alternative de învățământ, care vor începe să influenţeze mersul lucrurilor în mod pozitiv şi creativ.