A trecut prima săptămână de școală

După ce am rezolvat situații apărute și frici de adaptare ce ne împresurau, iată că a venit și momentul în care m-am mai liniștit și gândurile mi s-au așezat. Așa că pot să aștern concluzii.

Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut săptămâna aceasta a fost să observ eșarfele copiilor, primite în prima zi. Divers colorate, pentru fiecare clasă în parte, ca să îi recunoască învățătoarea și ca ei să se recunoască între ei și să nu se rătăcească. Și nu este o metodă implementată anul acesta pentru că au măști și nu își văd fețele. Este o practică de ani buni la clasa 0.

Este o idee excelentă, dacă mă întrebați pe mine. Totuși, acest detaliu mi-a amintit de mine și de colegii mei în primele zile de școală. Aveam tot 6 ani și jumătate, exact ca fiică-mea și ca majoritatea copiilor din clasa ei. Și îmi amintesc perfect cum m-a învățat mama să găsesc niște puncte de reper pe traseul către școală și cum să observ detalii în funcție de care să îmi dau seama cum să găsesc clasa fără să mă rătăcesc. Și atât.

De a doua zi m-am dus singură, mi-am identificat clasa și nu am avut nicio problemă. Și nici colegii mei. Toți am făcut la fel, chiar și cei care stăteau puțin mai departe de școală și care trebuiau să traverseze o arteră mai circulată.

Nu am avut semne distinctive și nici nu a mai mers nimeni cu noi la școală începând de a doua zi.

Nu spun că atunci era bine. Pentru că erau o mulțime de hibe în acel sistem care se văd azi în hiper-protecția pe care o manifestăm față de copiii noștri. Faptul că am fost aruncați în apă, dintr-o dată, cu doar câteva indicații generale și cu îndemnul fără echivoc ”Și acum înoată, că vezi tu cum te descurci!” a lăsat urme diferite în interiorul nostru.  Fiecare a reacționat în funcție de cât de independent sau atașat era, în funcție de cât de dornic de aventură sau de rezistent la schimbare era.

Dar nu despre asta vreau eu să vorbesc azi. Eu vreau doar să subliniez faptul că avem tendința să fim hiper-protectori cu copiii noștri. Am observat că avem reacții exagerate pentru fiecare mic (sau mediu) obstacol pe care ei îl întâlnesc. 

Vai!

Poartă mască 3 ore?! Dumnezeule! O să se intoxice cu dioxid de carbon! Va deveni inadaptat social pentru că nu vede fețele celorlalți! O să facă conjunctivită pentru că al meu poartă și ochelari și aerul respirat îi intră în ochi! Etc.

Nu mănâncă 3 ore?! O să moară de foame!! Copilul meu nu mănâncă dimineața (pentru că eu am fost atât de iresponsabilă ca până la vârsta asta să nu îi implementez un obicei sănătos, apropo). El nu va supraviețui doar cu apă până la prânz!!

Învățătoarea (stresată și ea de tona de reguli aflate azi noapte și de masca care i se lipește de fața transpirată de emoție) ridică vocea și dă indicații pe un ton poruncitor?! O să îmi traumatizeze copilul. Eu am fost doar blândă cu el și nu a auzit vreodată din gura mea mai mult de 30 de decibeli.

I-au dus legați cu sfoară până la clasă! Vai! Ca la pușcărie! De fapt sfoara aia nu e o sfoară ținută chiar de copii. Ea este, metaforic, un lanț cu o ghiulea de 50 de kg pe care copiii au târât-o după ei. Vom avea niște copii supuși. Așa dorește Oculta Mondială și Bill Gates și Necuratul și .. toată lumea rea și afurisită. Să ne crească niște copii-sclavi.

Haideți să fim serioși!

Știu că suntem cu toții afectați de ceea ce trăim. Dar haideți totuși să ne găsim prin cotloanele minții și ale sufletului urmele de rațiune și de instinct alungate de supra-urmărirea știrilor din ultima vreme și de reacția firească la frică.

AȘA ESTE VIAȚA! GREA. Bine, este și frumoasă. Dar numai după ce acceptăm partea grea și o gestionăm. Niciodată nu a fost ușoară. Nici copiii noștri nu vor întâlni, după ce pleacă de la noi de acasă, numai lapte și miere. Ne-am dori (și, credeți-mă, eu mi-aș dori poate mai mult decât jumătate dintre voi) să le punem eșarfe colorate toată viața ca să nu se rătăcească niciodată. Dar nu vom putea să facem asta la infinit. 

Toate aceste măsuri vor avea repercusiuni asupra lor?

Cu siguranță. Îi va afecta psihologic masca? Bineînțeles. Dar măsurile de distanțare? Clar. Eu mă observ, înciudată, că mă îndepărtez ușor când nu am mască iar altcineva, tot fără mscă, se apropie de mine. Nu îmi place reflexul pe care l-am căpătat. Dar mă accept așa cum sunt pentru că asta trăim.

Mai am un reflex dobândit în copilărie: când mă urc într-un mijloc de transport, îmi strâng geanta în față. Este un reflex dobândit pentru că am crescut într-un cartier în care, dacă nu îți păzeai geanta, ți se fura portofelul. Pot să dau vina pe cineva pentru asta? Aș putea, dar nu îmi folosește. Asta e. Mă păzesc și gata, chiar dacă acum nu mai locuiesc într-un astfel de cartier.

La fel și copiii noștri vor căpăta reflexe ”nefirești” în contextele viitoare. Dar asta nu le va pune viața în pericol. Iar efectele vor fi tolerabile dacă noi vom fi lângă ei si le vom da încredere că sunt în siguranță, pentru a nu le crea anxietăți în plus.

Probabil că ei vor dezvolta noi capacități pe care noi nu le avem. Noi trebuie să vedem toată fața unui om ca să îl putem ”citi”. Probabil că ei vor deveni experți în a-și cunoaște semenii doar după privire și microexpresia ochilor.

Citisem un caz cu o fetiță din Iași al cărei tată nu a lăsat-o să meargă la școală cu mască și a cerut să participe online. Bineînțeles că i s-a aprobat. Clar, foarte mulți dintre noi, am fi vrut să îi ținem într-un glob de sticlă și să fie în siguranță acasă cu noi.

Dar, cred că ar trebui să ne punem întrebarea: ”Chiar ne dorim să avem copii speciali?”. Ne dorim cu adevărat ca al nostru copil să fie acela al cărui părinte, la cea mai mică piedică, sare și îi îndepărtează bolovanul din cale? Un astfel de copil va crește ”special”. Va aștepta în permanență ca noi să îi îndepărtăm greutățile. Într-un grup de semeni el va fi cel care se va plânge, va da vina pe ceilalți și se va da deoparte. El va fi ”supărăciosul clasei”. Asta ne dorim pentru copilul nostru? E clar că nu.

Dar copiii noștri? Ei și-ar dori să fie ”speciali”?

Eu am observat că nu. Ei își doresc să își găsească locul în grup, să fie acceptați, să își facă prieteni, să savureze sentimentul de bucurie și împuternicire după ce au rezolvat o situație. Sigur că îi doare trecerea printr-o schimbare (oricare ar fi ea). În mod clar suferința noastră, ca părinți,  când le observăm acea durere, este înzecită. Unii dintre noi simțim atât de puternic impulsul de a-i salva, încât poate vom face ca tatăl fetiței din Iași. Eu însămi mi-am întrebat soțul, săptămâna aceasta, dacă nu aș putea să dezertez din rolul de mamă și să mă întorc când lucrurile vor fi mai ușoare. 

Dar știu sigur că toți ne dorim să avem copii cu personalitate distinctă. Deci copii cu personalitatea lor, nu a noastră. Așa că hai să îi lăsăm să fie, să se descopere, să trăiască momentul lor, să le fie greu, să plângă, să găsească soluții și să se bucure de rezolvarea găsită.

Iar noi … noi trebuie să strângem din dinți, să respirăm adânc, să îi ascultăm, să le facem galerie, să îi felicităm și să îi încurajăm fără să le transmitem temerile noastre.

Asta e! E pandemie. Trăim într-o țară cu niște conducători care au gestionat lucrurile cum au putut. Stați liniștiți că nu le găsesc scuze, dar nu vreau să vă scriu acum cât de tare îi înjur eu în fiecare secundă pentru diverse măsuri luate. Copiii noștri au nevoie de noi calmi. Ei au dreptul să își TRĂIASCĂ viața în contextul actual. Cu măști sau online, în cuști de plexiglas sau cu hackeri la ore. Asta este realitatea lor și a noastră și nu o putem schimba radical peste noapte. 

Dar putem, măcar, să nu îi mai încărcăm și cu presiunea și așteptarea noastră  constantă de a le fi doar bine. Ei nu pot, pur și simplu, să fie doar fericiți. Putem să le fim alături și să le îndepărtăm doar obstacolele care le pun realmente viața în pericol (violență sau abuzuri profunde ale unui profesor, pericolul unei boli sau răniri grave, etc). Putem adopta o atitudine îndreptată spre soluții, nu spre fugă sau blocaj, insuflându-le speranța că va fi bine. Cel mai bine posibil în contextul actual. 

 

Text scris de: Loredana Nan