Mă aflu la poalele unui munte înalt, impunător și strălucitor, plin de zăpadă proaspătă.

Este un munte luminat din belșug de un soare zâmbitor și prietenos. Mă atrage foarte mult să îl urc. Sunt conștientă că zăpada proaspăt așternută îmi va îngreuna înaintarea. Știu că mușchii mei nu sunt obișnuiți cu urcușul abrupt și cu efortul paralel de a-mi bătători o potecă. Dar muntele alb mă atrage și știu că nu mă voi putea opune. 

Iau o mână de nea și formez un bulgăre micuț. Îl cântăresc în palmă. Știu care va fi efectul când îl voi pune în zăpadă: aceasta îl va învălui și îl va crește. Iar asta îmi va îngreuna mie înaintarea. Îl trec dintr-o mână în alta și încă îl analizez.

Aș putea doar să îl țin în mână până se va topi și nu va rămâne nimic din el.

Dar îmi va părea teribil de rău după grămăjoara bucălată și după strălucirea imensului bulgăre care ar fi putut să devină dacă l-aș fi rostogolit către vârf.

Dar aș putea și să îl arunc în zăpada din fața mea și să îi fac un vânt la deal, pentru rostogolirea de creștere.

Dar asta ar însemna că nu mai am cale de întoarcere. O dată ce a făcut câteva rotiri prin picăturile înghețate din fața mea, deja bulgărașul va fi devenit mai mare. Dacă nu voi urca alături de el și nu îl voi împinge în continuare, el oricum se va rostogoli înapoi la vale și se va întoarce la mine. Dar va fi încă puțin și mai mare. Întocmai visului din copilărie care, odată împărtășit unui prieten, devine mai mare și te învăluie și mai puternic cu dorința de a-l îndeplini.

Iar dacă îl mai împing încă de câteva ori la deal fără să îl urmez și fără să îl susțin pentru a-l duce în vârf, el va deveni tot mai mare și mai greu, amenințînd să mă acopere, la întoarcere, cu frumusețea și strălucirea lui și să mă sufoce.

Întocmai visului din copilărie pe care l-ai tot rostogolit prin fața celor din jur. Iar ei l-au tot crescut cu laude și încurajări până când ți-a devenit imposibil să îl mai susții pe brațe pentru a fi admirat. Până când ai nevoie să îți antrenezi mușchii pentru efortul de a-l rostogoli mai departe către vârful muntelui. Până când devine imperios să bătătorești cărarea bine. Până când îți trebuie bocanci noi și devine necesar să aloci mai mult timp creșterii masei de zăpadă.

Și știu că odată ajunsă în vârful muntelui voi putea să dau drumul imensului bulgăre în lume.

Și voi putea să fac și alte conglomerări noi, mai strălucitoare, care să nu mai conțină noroiul sau firele de iarbă de la baza muntelui. Și voi putea trimite în lume bulgări de toate formele. Și voi căpăta puteri magice pentru a crea nu doar guguloaie alb-strălucitoare. Dar voi născoci și unele din toate culorile curcubeului. Iar cărarea bătătorită îmi va folosi de fiecare dată când voi avea nevoie să cobor pentru a mă odihni. Și voi putea urca cu ușurință în vârful muntelui, de câte ori voi dori și voi simți să trimit strălucire și culoare în lume. 

Dar deocamdată sunt doar eu la poalele muntelui, cu bulgărele micuț în mână, cântărind-ul în palmă, mutând-ul dintr-o mână în alta și … șovăind. Iar decizia nu o mai pot amâna. Pentru că acea chemare din vârf este prea puternică. Și știu că nu o mai pot ignora.

Așa că tot ce pot face este să trag adânc aer în piept, să îmi încordez mușchii și să arunc bulgărele ăla odată.

Și asta înainte de a se topi sub privirea mea. 

Text scris de: Loredana Nan