În mitologia greacă furiile (sau eriniile) erau femei monstruoase ce trăiau în lumea subpământeană și răzbunau crimele, încălcările de jurăminte sau greșelile copiilor față de părinți. Ele aveau diverse roluri în funcție de opera și de autorul care le întruchipase. Dar în final se ocupau de menținerea ordinii generale a lucrurilor.

În lumea modernă specialiștii știu deja că furia este cea care ne protejează și ne ține în viață, atâta timp cât nu degenerează în agresivitate.

Am să vă spun 3 povești diferite pentru a ilustra câteva moduri în care poate fi abordată furia.

Prima poveste:

O fată de 20 de ani este inteligentă, caldă, sociabilă, dar este ținută din scurt de părinți și nu capătă nicio urmă de experiență a relațiilor. Cunoaște un crai cu o viață socială tumultoasă. Este ca un fel de atracția răului pentru ea și se aruncă cu capul înainte.

Se căsătoresc aproape imediat, dar la fel de repede realizează că el este alcoolic. Are un șoc dar se mobilizează și încearcă să îl ajute, să îl înțeleagă și să îl sprijine în procesul de revenire. Face un copil în speranța că îl va ajuta să se schimbe. Dar situația nu se îmbunătățește, ba din contră, se deteriorează din ce în ce mai rău.

El are din ce în ce mai des nopți de beție cruntă, urmate de zile întregi de mahmureală și pocăință. La un moment dat ea află că el o și înșală. Așa că, atunci când el vine în puterea nopții beat criță și murdar de noroi pentru că dormise un timp pe marginea drumului, are o cădere și face o criză de de nervi urâtă.

Urlă la un soț care stă prăvălit pe un scaun în bucătărie, aproape inconștient din cauza alcoolului. Are un moment de pierdere completă a controlului pe fondul furiei acumulate și îl apucă de păr, dându-l cu putere cu capul de perete. Când vede că pe perete rămâne o pată mică de sânge se oprește îngrozită. Verifică și vede că e doar puțin pielea crăpată.

Nu avusese putere suficientă. Dar și-a dorit, pentru un moment, să îl omoare. Atunci își dă seama că și-a atins cea mai joasă treaptă a umanității. Și înțelege că asta este calea pe care va merge dacă va mai rămâne, fie și o secundă, în acea relație toxică. Trezește copilul, își ia geanta cu portofelul și pleacă de la el, atunci, în puterea nopții. Și nu se mai uită înapoi niciodată. 

A doua poveste:

Un băiat crescut într-o familie numeroasă, cel mai mic dintre frați. Este un copil energic, inteligent, dornic de afecțiune, care își susține punctul de vedere cu vehemență. Dar nimeni din familie nu îl vede așa cum este el și nu îl apreciază.

În copilăria mică începe să aibă accese de furie generate de sentimentul de nedreptate și abandon. Așa că i se pune foarte rapid eticheta de ”nebun”.

Crește cum poate. Încearcă să își ignore și să își reprime furia, dar tot are în anumite momente crize de nervi virulente. Bâjbâie prin viață fără noimă, clamând nevoia de prietenie și loialitate. Și ajunge la 40 de ani, singur pentru că nu poate susține o relație pe termen lung. Fără un job sau o carieră sau o afacere. Este stăpânit de o furie interioară care dă în clocot,. Îl vezi mereu nemulțumit și aruncând vini în stânga și în dreapta că ceilalți fac, cu siguranță, câte ceva greșit.

Facem o pauză ca să trecem în revistă, pe scurt, istoria observării furiei

Primul care a vorbit despre ea a fost Aristotel. El folosea, ca să definească descărcarea furiei, termenul catharsis. Și spunea că acest catharsis este eliberator și înviorător.

1800 de ani mai târziu, Freud spunea că dacă îți reprimi furia riști să dezvolți diverse nevroze.

Mai târziu, după anii 1980, psihologul Gary Hankins spunea că toate cercetările arată că cel care își eliberează furia în modul cathartic nu este eliberat ci, din contră, se simte și mai tensionat.

Cele două exemple prezentate mai sus arată exact cele două teorii: furia reprimată poate duce la nevroză, iar furia lăsată la voia întâmplării îți poate aduce alte probleme de conștiință, cu care va fi chiar greu de viețuit după momentul cathartic.

Și iată cea de-a treia poveste:

Un băiețel de 10 ani este timid și introvertit, dar foarte inteligent și cu simțul umorului. Părinții sunt oameni blânzi care îl cresc cu drag. La un moment dat ajung cu el la psiholog ca să îl ajute să își depășească timiditatea. Acolo află că este atât de introvertit și temător pentru că i-au reprimat furia. Au un șoc. Cum așa? Ei sunt părinți care trăiesc conștient și care înțeleg importanța emoțiilor. Nu l-au certat niciodată. Ei înșiși nu se ceartă niciodată. Climatul din casă este prietenos. Copilul ar fi putut să își exprime furia dacă o simțea. 

Apoi află că prin simplul fapt că ei nu pot să conțină furia i-au transmis copilului că furia este rea și nu este de dorit.

Cum adică nu pot să o conțină? Ei știu și sunt de acord că furia trebuie eliberată, pentru că altfel îți afectează viața. Dar băiatul nu și-a manifestat decât momente scurte de furie, în care ei i-au fost alături și l-au înțeles. Ce ar fi trebuit să facă mai mult?

Și atunci află despre ei înșiși că se tem foarte mult de furie și că nu au nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă acest sentiment și cum se gestionează. Pentru că termenul cel mai cuprinzător este ”a gestiona furia” sau ”a o conține”. Nu a o ține sub control, nu a o reprima și nici măcar a-i da frâu liber. 

Furia chiar este oaia neagră a emoțiilor primare?

Realitatea și cercetările ne arată că nu este așa. De fapt este unul dintre cele mai folositoare emoții cu care am fost înzestrați. Pentru că ea este cea care ne-a ținut în viață până acum. Doar că este o ființă ce trăiește în subteran și nu am fost suficient de prezenți ca să o cunoaștem. Și de aceea este înfricoșătoare. Dar ea, de fapt, veghează la menținerea ordinii generale a lucrurilor.

Furia apare atunci când ne sunt încălcate limite foarte profunde, fizice sau psihice. Dacă suntem insultați, disprețuiți, nedreptățiți, practic ne este încălcat sistemul de valori. Cineva depășește o limită internă peste care nu putem trece, așa că ne înfuriem.

Dacă unui copil îi iei brusc jucăria din mână se va înfuria pentru că ai intrat în spațiul lui fizic prea mult.

Dacă conduci liniștit prin oraș și cineva îți taie calea te enervezi instant. Ți-a încălcat limite fizice și morale în același timp. Puteai să ai accident și să te rănești sau puteai să îl omori tu pe el și ar fi intervenit și suferința psihică. 

Deci ce este furia?

Este un bec roșu care se aprinde când ne este încălcată o limită și anunță creierul că suntem în pericol. Creierul preia semnalul de alarmă și îl transmite mai departe corpului, spunându-i că trebuie să se pregătească de luptă imediat. Și atunci corpul, prin sisteme complexe și hormoni se pregătește, instant, de atac.

Adrenalina, norepinefrina, dopamina și testosteronul se pun în mișcare. Mușchii ni se întăresc, vederea devine mai clară, intuiția se trezește și suntem gata să-l omorâm cu o bâtă pe vecinul din peștera alăturată care a vrut să pună mâna pe bucata noastră de vânat, luându-ne astfel șansa de supraviețuire.

Dar lumea a evoluat, și azi, dacă nu trăim într-o zonă de război sau într-un cartier extrem de nesigur, nu experimentăm doar sentimente intense de furie. Ea are mai multe niveluri de intensitate care ar arăta reprezentate astfel, pe o scală de la 1 la 10.

Poate apărea inițial ca o stare de iritare și poate trece treptat prin faza de nervozitate și enervare și abia la final plonjezi în furie, atunci când cantitatea de adrenalină deversată în sânge este atât de mare încât nu mai ai nici o urmă de autocontrol.

Dacă ar fi să facem o analogie cu filmele Marvel, Hulk apare când profesorul Bruce Banner este atât de plin de adrenalină încât orice fărâmă de control dispare.

Sursă foto: wallpapersden.com

Dar tot în film Bruce Banner reușește, la un moment dat, să îl controleze pe Hulk. 

Mult timp m-am gândit la el ca la un fel de dresor care și-a îmblânzit demonul interior. Este așa și nu este.

De fapt trebuie să facem 2 lucruri:

• să observăm ce simțim și la ce nivel ne aflăm pe acea scală. Apoi să ne uităm imediat să vedem ce limită ne este încălcată. Și atunci tot ce este de făcut este să restabilim limita. 
• să renunțăm la perfecționism. Când gândești în termeni de totul sau nimic, aproape totul în jur îți încalcă limitele. Pentru că nu există perfecțiune și este foarte ușor ca cineva să nu se plieze perfect pe așteptările tale, și să te aducă în starea de a tot produce adrenalină.

Dacă ai un coleg de echipă care nu își face treaba la timp, sau mereu întârzie s-ar putea să simți, inițial, iritare. Dacă lași lucrurile așa, ele vor continua și vei trece către enervare, apoi te apucă nervozitatea doar la gândul că iar ai de lucrat cu el. Și dacă tot lași lucrurile așa, s-ar putea să vină un moment în care termenul de predare a unei lucrări se schimbă și colegul buclucaș bineînțeles că nu e prezent. Și atunci, cât ai clipi, Hulk deja aruncă scaune prin birou.

Vedeți, deci, că nu e vorba despre a inhiba nimic și despre a ține sub control vreun sentiment. Este vorba doar despre a-ți cunoaște bine limitele și despre a fi foarte ferm pentru păstrarea lor.

Nu trebuie să aștepți furia, care poate fi distructivă. Ci este necesar să iei măsuri de la prima iritare. Poți vorbi direct cu colegul care îți ridică ție probleme și puteți stabili modul de lucru. Probabil că nu îl vei convinge să fie punctual, sau poate că stilul lui este mai dezorganizat. Dar poate că are, totuși, o contribuție bună în echipă. Așa că poți găsi modalități de colaborare pe care să le poți accepta și tu. Renunți la perfecționism și îți protejezi limitele.

Bineînțeles că vorbim aici de multă conștiență, autocunoaștere și proactivitate. Dar este o modalitate foarte eficientă de a te împrieteni cu furia și de a o folosi în beneficiul tău.

Sigur că sunt situații pe care nu le poți controla și care ajung să te înfurie rău de tot. Dar dacă practici metoda auto-observării se va întâmpla mult mai rar și oricum nu se vor acumula frustrări care să detoneze la o situație critică.

Și, peste toate, ar mai fi un lucru pe care îl putem face: folosirea din abundență a umorului și căutarea aspectului amuzant în orice situație. Întotdeauna o glumă poate detensiona situația.

Așa că vă las, pe final, cu două bancuri personalizate:

• celor care nu reușesc încă să se observe 🙂

• pentru perfecționiști 🙂

Text scris de: Loredana Nan

PS: Mai multe resurse găsiți aici:

https://www.facebook.com/Cabinet-Individual-de-Psihologie-Simina-Angelescu-140311404851238/

www.maternologia.ro