Pasii grabiti ai lui Filip pe holul larg sparg linistea specifica momentului in care se desfasoara orele in scoala.

Cand ajunge in dreptul clasei a IV-a trage de usa, dar se opreste in prag. Inauntru e haos: bancile sunt trase in lateral, pe langa fereastra si pe langa perete. Catedra este si ea lipita de tabla, iar copiii fac un vacarm de nedescris. O caută din ochi pe Otilia si o gaseste, intr-un final, stand pe jos langa constructia fragila de carton din mijlocul clasei.

Il sunase in urma cu 15 minute sa ii spuna ca are nevoie de ajutorul lui. Hotarase sa construiasca un castel din carton impreuna cu copiii, pentru serbarea de a doua zi. Stia cat de mult se pregatise iubita lui pentru aceasta serbare, cat de bine pregatise cu copiii sceneta cu povestea, rolurile, costumele, decorul. Dar se gandise brusc ca ar fi si mai frumos daca ar face un castel din carton, in locul celor cateva planse reprezentative. Asa este ea: impulsiva. Ei mereu se cearta din cauza asta. El este organizat si planifica totul din timp iar ea vine cu idei neobisnuite cand te astepti mai putin.

Cand l-a chemat s-o ajute, putin mai devreme, nici nu a vrut sa auda.

Cum se putea gandi sa inceapa un proiect de asa amploare cu o zi inainte de serbare?!

Si totusi iata-l acum la usa clasei, iar ea este atat de dragalasa, cum sta pe jos cu picioarele stranse sub ea, cu buclele blonde incadrandu-i fata si cu privirea albastra, putin incruntata in incercarea de a lipi la loc unul dintre peretii castelului. In jurul ei copiii arunca veseli cu bucati de hartie creponata. Asa este ea: nu stie sa se impuna, la naiba!

• Ce faci? Cum esti? isi aude el vocea mai blanda decat ar fi vrut. Asa ca isi afunda mainile in buzunare apasat, ramanand in picioare.

Ea abia atunci realizeaza prezenta lui si fata i se lumineaza:

• Ai venit pana la urma!
• Eram in zona, raspunse el. Dar nu am timp sa stau. Stii bine ca azi trebuie sa ma duc la atelierul de fotografie.
• Stiu, Filip. Speram doar sa imi dai o idee despre cum sa fac crenelurile la castelul asta. Uite, am facut eu aici niste decupaje. Copiii deja le-au vopsit, dar nu reusesc acum sa le asamblez. Cand sa lipesc unul dintre creneluri, a fost prea greu si mi-a dezlipit peretele, daramandu-l.
• Dar este neaparat sa faci asta acum? Deja ai totul pregatit pentru maine. Mai bine ai mai repeta odata povestea cu decorul pe care il ai si cu costumele, adauga el privind incapatanat varfurile propriilor pantofi și infigand si mai mult mainile in buzunare.
• Da, dar copiii au fost atat de incantati cand le-am spus despre castel incat nu mai pot renunta acum. Vom face aceasta repetitie dupa ce montam castelul. Dar e ok daca nu poti, vad eu cum ma descurc, îi spuse ea intinzandu-i mana. Ii zambeste ca si cum totul e sub control si ea se descurca orice ar fi. Este modul in care il dezarmeaza intotdeauna. Ea nu are niciodata nimic sub control, la naiba.

Se trezeste ca isi scoate o mana din buzunar prinzandu-i degetele delicate si realizeaza ca pe fata ii apare un capat de zambet.

Isi roteste privirea prin clasa evaluand situatia și ofteaza:

• Cred ca pot sa stau 10 min sa te ajut. Dar numai atat. Ca si eu ma grabesc, ti-am spus.

Otilia se ridica si il saruta bucuroasa pe obraz.

• Dar ma lasi pe mine sa coordonez lucrurile, adauga el.
• Sigur iubire! Raspunde ea razand, in timp ce isi sterge lipiciul de pe maini cu un servetel.
• Atentie, copii! spune el tare ca sa acopere vacarmul.

Copiii, insa, pare ca nu aud nimic, fiind mult prea ocupati sa alerge in jurul castelului. Se învârte puțin în loc pentru că, la naiba, nu știe cum să se poarte cu copiii. Așa că cel mai potrivit lucru i se pare, dintr-o dată, sa bage doua degete in gura si sa scoata un fluierat prelung.

Copiii se opresc privindu-l cu ochii mariti, asa ca Filip profita de ocazie sa imparta sarcinile:

• Haideti sa o ajutam pe domnisoara invatatoare sa termine de asamblat castelul si pe urma mancam impreuna o punga de bomboane.

Scoate din rucsac o punga cu biluțe mici ambalate în hartie stralucitoare de diferite culori si o pune pe dulap. Mita nu da gres niciodata, iar copiii ii confirma teoria pentru ca se linistesc ca prin farmec si se apropie de el, grabiti.

• Vreau cate 2 copii care sa tina cele 4 creneluri la colturi. Otilia adu-mi, te rog, o rola de banda adeziva si un capsator mare.

Toata lumea se conformeaza si el reuseste, cu miscari sigure, sa capseze crenelurile si sa le asigure cu o banda lata de scoci. In timp ce mai incercuieste o data baza castelului cu banda, o fetita alearga spre el sa il ajute, dar aluneca pe cartoanele imprastiate pe jos si cade, lovindu-se cu capul de dulapul de langa perete.

Toti incremenesc pentru o fractiune de secunda, in timp ce fetita incepe sa tipe cu lacrimile inundandu-i fata.

Dar Filip nu are timp sa se gandeasca. Doar reactioneaza:

• E ok! A fost un accident. Hai sa vad ce s-a intamplat.

O ridica de jos si ii cerceteaza fruntea.

• Nu e nimic. Vei face doar un cucui.

Își rotește privirea in jur in cautare de ceva. Pe masa troneaza capsatorul negru pe care tocmai il folosise pentru castel. Si, din nu stiu ce motiv ciudat, i se pare cel mai potrivit pentru ceea ce vrea sa faca. Il ia de pe masa si ii preseaza fruntea cu metalul rece. La naiba! Nu avea timp de construit castele acum, nu se pricepe la copii si nici nu ii plac in mod special. Dar isi aminteste foarte clar cum bunica îi presa cucuiele cu lingura de inox. Deci, da, era foarte potrivit.

Tine stangaci fetita in brate si banuieste ca trebuie sa fie foarte caraghios cum ii tine el capsatorul pe frunte. Realizeaza ca Otilia il priveste ciudat. Asa ca se intoarce spre ea, aparandu-se:

• Nu stiam ce altceva sa fac!

Otilia, însă, îi zambeste cu ochii strălucind, cum numai ea stie sa o faca:

• Filip, vrei sa ne casatorim?

 

Text scris de: Loredana Nan