• Dă-i mai tare! spuse bunicul și Victoria se conformă, efectuând acceeași operațiune pe care o făcea seară de seară la acea oră. Se urcă pe un scăunel de lângă perete și dădu mai tare difuzorul pentru a se auzi știrile de seară, pe care bunicul nu le rata niciodată. Dar ei nu îi plăceau. Nu vorbeau decât despre morți și bombardamente.

Vocea gâjâită din perete inundă bucătăria:

”Orașul se află deja sub asediu de 4 luni.

Am pierdut rând pe rând legăturile terestre cu exteriorul și resursele sunt pe terminate. În urma teribilelor bombardamente de acum două zile ne-a fost distrus si depozitul de cereale. De aceea autoritatile anunță reducerea rației de alimente la…”

Dar Victoria nu voia să audă despre asta. Strânse la piept mănunchiul de cârpe legat în chip de păpușă, imaginându-și că o liniștește să nu mai plângă de foame. Se băgă sub masa din bucătărie unde putea evada în lumea ei liniștită, apărată de pânza ce acoperea masa până aproape de pământ. Legănându-și păpușa începu să-i șoptească cuvinte liniștitoare:

”Nu-ți face griji! Mâine este Crăciunul și o să cântăm colinde, iar mama ne va face plăcinte. Și ne vom aduna în jurul focului și vom fi fericite. Crăciunul este cea mai frumoasă sărbătoare. O să vezi!”

Vocea ei fu acoperită de o melodie cunocută. Fețișoara slabă, încadrată de o claie de par murdar, i se lumină. La difuzor cânta un colind. Scoase capul de sub masă și privi către difuzor.

Dom-Dom să-nălțăm!

…murmură ea și simți un capăt de bucurie în suflet, ca un semn că Dumnezeu nu îi va uita de Craciun.

Vedea picioarele mamei ei care se învârtea în jurul sobei. Păstraseră niște lemne special pentru a găti ceva de Crăciun. După mirosul care se împraștia prin bucătărie, Victoria știa că turtele pregătite de mama, numai ea știa din ce, sunt aproape gata.

Apoi totul se schimbă dintr-o dată. Sunetul sfredelitor al sirenei ce anunța un atac aerian începu să sune. Chipul mamei, preocupat de crusta turtelor, deveni brusc îngrijorat. Colindul încă îi mai răsuna în urechi Victoriei când mama o apucă de mână, pentru a o extrage de sub masă. Cu mâna cealaltă, îl luă pe bunicul de braț, ajutându-l să se ridice din jilțul lui. Porniră în grabă către pivniță. 

Casa lor era singura de pe stradă care avea un asftel de adăpost și se bucură, pentru un moment, că se vor strânge din nou cu toții, cum au mai făcut-o și altă dată când au mai fost raiduri aeriene. Până la urmă un Crăciun împreună este mai frumos.

Mama deschise trapa ce lăsa să se vadă scara solidă de lemn și privi îngrijorată către ușă, unde baba Venera, vecina de vizavi, ajunsese deja.

Însă, exact atunci, bubuituri înfricosătoare, ce veneau de undeva de foarte aproape acoperiră sunetul sirenei.

Victoria mai apucă doar să se întrebe unde or fi ceilalți, când zgomotul asurzitor fu însoțit de un cutremur puternic. Văzu cum pereții casei vin spre ea și se dezechilibră căzând peste bunicul, care aproape coborâse în pivniță. O beznă adâncă o cuprinse brusc.

O trezi senzația că se sufocă. Încercă să deschidă ochii, dar fumul era atât de gros încât simțea cum o ustură ochii și cum saliva i se usucă în gură. Se simți ridicată de niște brațe tremurânde. Începu să tușească violent. Alte brațe puternice o prinseră si simți cum este trasă printre dărâmături. Încercă să deschidă din nou ochii și o văzu pe mama ei care se străduia să o strecoare pe sub dulapul din bucătărie, care se răsturnase peste masă. Dulapul și masa, din lemn masiv, făcute de bunicul, și modul în care căzuseră una peste alta, opriseră grinzile și pereții firavi din pământ galben să strivească totul sub greutatea lor.

 Strecurându-se prin spațiul astfel protejat, reușiră să ajungă afară

Aerul geros o surprinse provocându-i un tremur puternic. Dar îi dădu și gura de aer de care avea nevoie pentru a-și recăpăta răsuflarea. Deși fumul continua să îmbâcsească atmosfera din jur.

• Victoria, ești bine?

Și, pentru că ea încuviință din cap, mama se ridică și se întoarse în casă. Bunicul și baba Venera rămăseseră sub dărâmaturi.

Curând erau cu toții afară, pe zăpada din fața casei, iar Victoria încă tușea. Dar brusc simți aproape fizic disperarea mamei, care se prăbuși lângă ea, plângând în hohote.

• Mamă ce ai? îngenunche alături în zăpada murdară. Te-ai lovit?

Dar mama ei părea de neconsolat.

• Bunicule! se îndreptă ea către celălat adult din familie. Dar acesta stătea nemișcat, sprijinit în baston și cu pete de sânge pe o tâmplă, cu crivățul răsfirându-i părul alb de la tâmple și înroșindu-i obrajii zbârciți și murdari de praf și fum.

Victoria întoarse privirea în direcția în care privea bunicul.

Toată casa lor era un morman întunecat, peste care fulgii viscoliți se așezau nepăsători.

Roti privirea în jur și ceea ce văzu o înfricoșă. Celelalte câteva case dărăpănate de pe străduța lor lăturalnică, de la marginea orașului, se dărâmaseră de tot. Iar casa vecinilor din spate ardea ca o torță. Un obuz căzuse direct peste ea, iar acum fumul negru se amesteca cu fulgii ce albeau  pământul.

Vecinii! mumură ea simțind un nod greu în gât. Cei doi băieți ai familiei din spate, cu care se jucase până în urmă cu câteva ore, bătrânii de lângă ei și tânăra Mia cu copilul mic, din capătul celălalt al străzii se aflau pe undeva prin spatele umbrelor diforme a ceea ce fuseseră casele lor până în această seară. În depărtare se auzea riposta detașamentelor ce încercau să îndepărteze avioanele inamice.

Inima i se umplu de clocot, iar durerea nodului din gât deveni de nesuportat, făcând-i să tremure trupușorul slăbit. Puse mâna la piept și își dori să plângă, dar ceva o bloca. Mama ei hohotea așezată la pământ. Bătrâna ei vecină își frământa mâinile și blestema războiul.

Prin nu știu ce minune, casa femeii rămăsese în picioare, chiar dacă pierduse o bună bucată din acoperiș. Căsuța ei sărăcăcioasă stătea singură și încăpățânată în mijlocul haosului și durerii.

Primul care reacționă fu bunicul. Cu mâinile tremurânde încercă să o ridice pe mamă din zăpadă:

• Hai, fata mea, ridică-te. Hai să ducem copilul la adăpost.

Mama se ridică ștergându-și lacrimile, dar nici nu o privi pe Victoria. Porni încet după bunicul. Șchiopătând greoi printre bucăți de lemne si pământ, bărbatul traversă ceea ce fusese odată drumul și intră în casa babei Venera.

• Haideți, se auzi vocea lui. Bucătăria din spate este sigură. Se pare că doar zidul dispre stradă este crăpat și o parte a acoperișului a căzut, dar restul zidurilor nu sunt afectate rău. Nu suntem în pericol și nici nu o să ne ningă.

Prima intră bătrâna, neîncrezătoare parcă pentru situația casei, dar cu o rază de speranță. Apoi intră mama, cu privirea goală, trîgând-o după ea pe Victoria, dar oprindu-se lângă intrare.

Bătrâna fusese cuprinsă de o energie neașteptată. Începu să o îmbărbăteze pe mamă:

• Hai, draga mea, să pregătim puțin locul aici ca să ne putem odihni până dimineață. Să mulțumim lui Dumnezeu că suntem bine. Hai, că vedem noi ce vom face de mâine încolo.

Victoriei i se păru o idee bună, dar mama nu reacționa. Scuturase ușor, cu mâna, tencuiala de pe scăunelul de lângă ușă și se scursese pe lângă zid, așezându-se cu mâinile în poală. Bunicul șchiopăta încolo și încoace, verificând pereții și asigurându-se că fereastră stă închisă.

În timp ce încerca să proptească ușa strâmbată din balamale, ce nu se mai închidea bine, Victoriei i se păru că aude un scâncet slab ce venea dinspre stradă.

• Bunicule, se aude ceva?

Dar bunicul ridicase deja capul ascultând cu atenție. Ieși din casă urmat de Victoria și se îndreptă direct către mormanul de șipci și țigle ce fuseseră odată acoperișul lor. Bătrânul începu să tragă de bucățile de lemn cu o forță neașteptată, în locul unde se auzeau zgomotele.

Începu să tragă și ea de țigle și, aproape imediat, o descoperiră acolo pe tânăra Mia cu copilul mic, care-i scâncea în brațe.

Probabil că se îndrepta spre casa lor și suflul exploziei îi aruncase lângă gardul babei Venera. Fuseseră salvați de triunghiul magic format între fântâna construită la stradă și bucățile de acoperiș ce căzuseră peste ei.

Ajunși în casă, femeia se așeză cu copilul pe jos și începu să îl liniștească. Chiar și mama avu o tresărire vâzându-i. Nodul din gâtul Victoriei începuse să se micșoreze. Își aminti de păpușa pe care o strânsese în brațe câteva minute mai devreme și care rămăsese probabil prin pivniță. Se gândi din nou că este Crăciunul și că își dorise foarte mult să cânte colinde lângă foc. Se așeză lângă cei doi pe covor și îl mângâie ușor pe creștet pe copilul pe care mama lui începuse să îl alăpteze. Iar vocea ei începu, aproape fără voia ei, să cânte colindul care fusese brutal curmat de bombardamente:

• Dom – Dom să-nalțăm…

Vocea ei micuță o făcu pe mama să reacționeze. Privirile li se întâlniră, iar ochii mamei se umplură de lacrimi și de căldură. Își îndreptă spatele, parcă trezită din somn. Se ridică de pe scaun pentru a se așeza apoi pe jos, lângă Victoria:

• Ai dreptate, copila mea. Azi este Crăciunul și am primit cel mai important dar: șansa la viață.

Mângâie și ea creștetul copilui care adormise inocent la sânul mamei, apoi se ridică și merse către baba Venera care tocmai scosese dintr-un dulap niște mere tomnatice. Numai Dumnezeu știe cum le salvase pentru a nu fi rechiziționate.

• Le coacem? zâmbi bătrâna.
• Sigur, schiță și mama un zâmbet. Sigur vom găsi niște lemne ca să facem focul în sobă. Că doar este Craciunul.

Vom sărbători nașterea pruncului și salvarea noastră.

 

Text scris de: Loredana Nan