De când a început războiul în apropiere de noi m-am uitat foarte puțin la știri, la TV. Am făcut asta în mod conștient. Am evitat cât am putut de mult, din două motive: nu am vreo putere de a schimba ceva și modul în care sunt construite relatările îți creează și mențin o stare de panică permanentă.

Da, este un moment extrem de dificil și de nesigur. Dar am preferat să intru pe internet de câteva ori pe zi și să citesc sau să văd, într-un mod controlat, runde de informații.

Am acționat controlat pentru a mă pregăti mental.

E ca și cum ar trebui să te scufunzi într-o cadă cu gheață. Nu e ok pentru corpul tău să lași pe cineva să îți tot arunce găleți de gheață în cap. Dacă este neapărat te poți pregăti singur.

Tragi aer în piept, îți încordezi mușchii și te bagi. Înjuri în gând, te cutremuri și ieși. Așa rămâi informat și nici nu stai într-o încordare continuă. Oricum nu ai cu ce să ajuți dacă ești panicat toată ziua.

Așa că am făcut tot ce am putut ca să nu stăm într-o atmosferă permanentă de teamă, îngrijorare, furie și oripilare.

Sigur că le-am simtit pe toate pe rând. Am lăcrimat în fața imaginilor cu bebelușii nou născuți duși în adăpost și ventilați manual și mi s-a strâns inima văzând oameni împingând cărucioare la graniță. Tatăl luându-și rămas-bun de la fiica lui m-a îndârjit. Și m-a înfuriat. Nu se poate ca lucrurile să rămână așa. 

Ceea ce nu am simțit însă, a fost surprinderea. Noi nu am fost surprinși. Am sperat din tot sufletul să nu se întâmple asta până în ultimul moment. Dar atacul era, oarecum, de așteptat. Putin s-a comportat ca un golan psihopat de multe ori.

Eu am în minte scena cu Angela Merkel care a mers la el la un moment dat, pentru niște discuții, și, pentru că el știa despre fobia ei față de câini, i-a adus în camera respectivă 4-5 dulăi care s-au tot învârtit printre picioarele ei. Un om care face asta este un om normal? Sau îl poți numi civilizat? Nu. Este doar un golan psihopat. Deci nu mi se pare neașteptat nici gestul lui și nici delirurile din ultimele zile. Aproape că îi văd spumele de la gură când ține vreun discurs.

Dar ce avem de făcut, totuși?

Avem spirit civic. Să îl folosim.

Oamenii s-au mobilizat extraordinar. Văzând o mișcare atât de amplă și de promptă de a veni în ajutorul oamenilor nevinovați, dar și protestele din Rusia și din lume, mi-a răsărit o nouă speranță. Poate că totuși, tot oamenii fără arme în mâini și doar cu determinare și curaj vor reuși să îngenuncheze golanii politici psihopați și să îi lase în urmă pe cinicii care nu pot trece de avantajele financiare.

Sunt naivă? Nu-mi pasă. Doar asta am în acest moment: speranța. Plus planul A, planul B și planul C dacă se întâmplă să o ia lucrurile razna de tot.

Pentru că da, este bine să ne facem planuri pentru orice.

Întotdeauna. Nu doar acum. Când a izbucnit pandemia am simțit foarte profund că suntem pe cont propriu. Așa e și acum, într-un final tot cei pregătiți vor fi cei care vor avea cele mai mari șanse de salvare.

Trebuie să avem mare grijă cum vorbim și ne comportăm în preajma copiilor.

Ei simt ce simțim noi și trăiesc la maxim emoțiile puternice fără să știe ce sunt, de unde vin și cum ar putea să le gestioneze. Este bine să fim sinceri, dar nu putem să îi împovărăm cu scenarii posibile și soluțiile aferente.

Eu i-am explicat fiică-mii în câteva cuvinte, fără să exagerez și fără să îi ascund că situația în Ucraina este grava și că acolo este război. Apoi i-am spus că suntem în siguranță. Deocamdată suntem. Dacă va fi să ajungem într-un pericol direct, vom aborda atunci o altă frază de liniștire. I-am spus și ei asta. Că noi suntem împreună și știm ce să facem în orice moment dacă s-ar întâmpla ceva și la noi.

La un moment dat, am realizat că modul în care îi explicam situația era ca o poveste.

Soțul meu începuse să râdă înfundat lângă mine, șoptindu-mi conspirativ: Wakanda! Wakanda! Am realizat că tocmai îi vorbeam copilului despre scutul pe care îl avem datorită NATO, și am zâmbit și eu. Descrisesem imaginea scutului din Wakanda, ținutul imaginat de Marvel în filmele lor, care are un fel de cupolă energetică prin care nu trece nimic.

Am lăsat-o așa. Pentru că poveștile liniștesc întotdeauna copiii. Fiică-mea, care se ghemuise lângă mine tremurând, s-a liniștit și a început să pună întrebări și să spună ce simte. Apoi s-a dus la joacă.

Este un moment greu. Omenirea suferă acum.

Dar stă în puterea noastră să ne păstrăm calmul, să nu disperăm și să facem tot ce putem pentru a ajuta.

Atât pe noi cât și pe cei aflați în cea mai grea situație acum.

Internetul este plin de oameni care s-au mobilizat. Fiecare dintre noi putem face un gest mic ce poate însemna un ajutor major în viața cuiva.

Cei de la Asociația Magic întind și ei o mână de ajutor: cu locuri de cazare în spațiile amenajate de ei și cu transport asigurat de soferii voluntari care, de obicei, transporta copii bolnavi și rudele lor. Găsiți detalii pe pagina lor.  https://www.facebook.com/asociatiamagic

În rest, putem să ne rugăm, să ne îmbrățișăm familia și copiii și putem să ne bucurăm. Azi. Că mâine… cine știe?

Gânduri bune!

 

Text scris de: Loredana Nan