Ionuț se trezi brusc și deschise ochii larg, privind tavanul alb-gri al cămăruței lui strâmte din apartamentul cu două camere, în care locuia cu sora lui.

Nu visase nimic. Sau poate visase ceva urât, pentru că se simțea de parcă îl alergase un leopard.  Doar că nu ținea minte niciodată dacă și ce visa. Indiferent daca erau vise frumoase sau coșmaruri.

Își simțea inima bătând cu putere și câteva picături de transpirație îi alunecau pe o tâmplă. Se ridică și se așeză pe marginea patului luând o gură de Cola din sticla pe care o ținea mereu lângă pat.

O auzi pe sora lui mai mare trebăluind prin bucătărie cu televizorul dat tare, așa că se ridică și merse direct la ea:

• Neața! Ce dracu dai televizorul ăla așa tare? M-ai trezit cu știrile tale despre război. Am ajuns să am coșmaruri pentru că nu știi tu să asculți știrile mai încet. 
• Neața! Ei, hai! Că aș putea să tai lemne pe tine dimineața, așa de adânc dormi. Că stai toată noaptea și te joci cu ochii în ecranele alea.
• De parcă știi tu ce fac eu. Ți-am zis că lucrez.
• Da, bine că lucrezi, mormăi ea stingând focul la cafeaua pe care tocmai o făcuse.
• Păi dacă lucrezi dă și tu niște bani să donăm pentru refugiații ăștia săracii. Uită-te și tu ce e acolo!
• Mirela, lasă-mă. Mai încetează cu știrile astea că te iau de cap.
• Nu ai văzut că toată lumea donează? nu se lăsă ea. Doar noi stăm cu mâinile în sân. Măcar voluntar ai putea să te oferi. Așa măcar ai putea să pierzi nopțile cu folos.

Ionuț se duse la geam privind la forfota obișnuită de pe stradă.

Oamenii mergeau fiecare în drumul lor și doi porumbei se giugiuleau nestingheriți pe pervazul vecinului. Se întoarse către sora lui încruntat:

• E haos total la graniță, Mirela. Se duc o grămadă de oameni să ajute dar mai rău încurcă. Abia acum se organizează lumea. Nu are sens să cumpăr și eu zece baxuri de ulei și de zahăr că nu va folosi nimănui.
• Te-ai dezumanizat rău, Ionuț. Nu te mai recunosc, îi zise ea punându-i în mână o ceașcă de cafea.
• Asta zici tu. Eu zic că sunt doar rational, îi răspunse el luând ceașca și plecând înapoi în camera lui.

Se așeză pe scaunul ergonomic la birou și își trecu mâna prin păr. O durere surdă de cap îl cuprinsese în schimbul de replici cu soră-sa.

Toată agitația cu atacul asupra Ucrainei de acum două zile îl uimise initial, apoi îl speriase, iar acum era în faza de revoltă. Ar fi vrut să facă ceva încă din primul moment. Dar nu putea acționa impulsiv. Trebuia totul planificat.

Telefonul începu să bâzâie și el doar îl privi.

Știa că dacă va răspunde, un nou val de griji și îngrijorări se va rostogoli către el. Dar bâzâitul nu se oprea. Luă o gură de cafea și se hotărî că e mai bine să răspundă și să scape de treaba grea de la prima oră, ca să își vadă de viața lui în continuare după aceea:

• Bună, mamă! răspunse el direct
• Ce faci, băiatule? Te-ai trezit? Că nu știu niciodată când să te sun. Că tu nu suni deloc.
• Da, mamă, m-am trezit. Am stat azi noapte până târziu.
• Oof, mamă, ar trebui să te odihnești mai bine. Că uite cu nebunii ăștia…

Ionuț rezistă fără să răspundă nimic.

Își aprinsese o țigară și se multumi să tragă un fum lung, eliberând ușor rotocoale mici de fum și urmărindu-le cum se disipă în aerul închis al camerei.

• Ce faci mamă, dacă te ia ăștia în armată? auzi el vocea mamei tremurată.
• Stai liniștită că nu mă ia, că nu are de ce.
• Ba te ia dacă ne atacă rușii și pe noi. Ai 20 de ani, ești bun de luptă … continua ea, dar brusc vocea i se întrerupse.

Ionuț bănui că a început să plângă și simți cum îngrijorarea mamei îi sparge puțin din carapacea dură cu care se înconjurase. O mică durere de stomac dădea să i se instaleze în capul pieptului.

• Lasă mamă, că dacă ne atacă nu mă duc oricum. Plec din țară înainte să apuce ei să închidă granițele.

În telefon, însă, nu auzi decât suspinele mamei.

• Cum să pleci? Unde să pleci? întrebă ea în cele din urmă.
• Plec din țară. Mă duc în Canada, la văru Viorel. Veniți cu mine?

Mama nici măcar nu mai suspina.

Ionuț trase din nou din țigară ca să îi dea timp să înțeleagă ce o întrebase.

• Ionuț, tu vorbești serios? Cum să pleci? Cum să plecăm și noi?
• Păi mamă, acum te îngrijorezi că mă înrolez, acum nu ești de acord să plec. Hotărăște-te!
• Da, dar cum să pleci așa… și să lași în urmă …
• Ia dă-mi mie să vorbesc cu băiatul. Cum să pleci măi băiete? auzi în telefon vocea răstită a tatălui.

Ionuț trase di nou puternic din țigară. Cu tatăl lui nu ar fi vrut să vorbească. Se certau și de la subiecte mai puțin sensibile. Dar acum nu mai putea evita confruntarea directă.

• Așa te-am crescut noi? continua tatăl. Țara ta e tot ce ai mai sfânt pe lume. Aici ai părinții, familia și prietenii. Aici ai graiul în care te-ai născut și biserica și datinile. Cum să pleci și să le lași așa …?

Ionuț se ridică în picioare și începu să se plimbe prin cameră:

• Ce las tata? Când o să înțelegi că nu mai suntem legați de glie ca pe vremea lui bunicu’ ? Acum 100 de ani dacă omul avea o palmă de pământ își dădea viața pentru ea, pentru că era singura lui sursă de hrană. Acum suntem cetățeni ai lumii. Putem munci oriunde și de oriunde. Putem să ne păstrăm obiceiurile și să ne rugăm creștinește de oriunde. Nu mai e cazul să stăm pe un petic de pământ doar pentru că un dement vrea să arunce planeta în aer. Iar eu la luptă nu mă duc? De ce? Ca să fiu carne de tun. În niciun caz.
• Băiete! Bagă-ți mințile în cap! Eu nu am crescut un laș și un dezertor. Nu poți să îți abandonezi părinții…
• Nu vă abandonez, tată. Tocmai am întrebat-o pe mama dacă veniți cu mine. Veniți?
• Unde să mergem noi la vârsta asta?
• Cu mine. Oriunde. Uite la unchiu Viorel, în Canada.
• Lasă-l pe unchi-tu’! Nu abandoa și tu țara la greu. Ai auzit? Să nu fugi, lașule!

Ionuț trase din nou cu putere din țigară și abia apoi îi răspunse:

• Uite ce e, tată. Nu am de gând să mor pentru nimic. Voi pleca și gata. Și asta nu înseamnă că sunt laș. Dacă vreți să veniți cu mine, bine. Dacă nu, vă înțeleg. Și nici nu o să vă acuz că mă abandonați la greu. 
• Noi te abandonăm pe tine?! strigă tatăl în telefon.
• Omule, dă-mi telefonul! se auzi vocea mamei.
• Ionuț, mamă, măcar du-te pe la biserică și roagă-te, mamă, să îți lumineze Dumnezeu mintea și să te apere de rele.
• Mamă, du-te tu la biserică. Știi că eu nu sunt de acord cu forma asta de manipulare. La Dumnezeu mă rog eu, nu îți face griji. Dumnezeu e în sufletul nostru. Nu îmi trebuie patru pereți anume între care să mă duc ca să mă vadă.
• Nu mai huli, îi auzi vocea mamei înecându-se din nou în lacrimi. Lasă că o să mă duc eu să dau un acatist și pentru tine. Dar să ai grijă de tine, băiatule!
• Da, mamă, o să am, încheie Ionuț trântindu-se pe scaunul de la birou și simțindu-se ca după o luptă pe front. Diferențele profunde de viziune dintre el și părinți ieșeau la suprafață mai puternice ca niciodată.

Ușa la cameră se deschise ușor și Mirela strecură capul înăuntru.

• Iar te-ai certat cu ei?
• Da, răspunse el morocănos.
• Ar trebui să fii mai înțelegător. Ei te iubesc și îți vor binele.
• Sigur. De asta ar vrea tata să mor pe front. Pentru binele meu. La dracu! Mentalitatea lor învechită mă enervează mai rău ca niciodată.
• Deh! Ce să-i faci? Așa e când ești făcut la bătrânețe. Dar tot ar trebui să fii mai înțelegător.

Ionuț își aprinse încă o țigară, iar Mirela se așeză pe marginea patului cu mâinile în poală. Privind-o stând așa, tristă, i se înmuie inima. Parcă îmbătrânise dintr-o dată. Era mai mare decât el cu 20 ani. Dar acum parcă ar fi avut 100. Era un copil chiar făcut la bătrânețe, nu era o simplă tachinare a surorii lui. Își îmblânzi puțin tonul:

• Hey! Ce este? De ce stai așa?
• Păi … chiar vrei să pleci? Adică … dacă e să se întâmple ceva …
• Vii cu mine?

Mirela ridică privirea spre el și putu să jure că e speriată. Dar apoi ea își lăsă iar privirea în jos:

• Nu pot să vin. Aș veni. Dar nu îi pot lăsa pe ei aici. Mi-e frică, Ionuț!

Se ridică și veni lângă ea pe pat și își puse o mână pe umărul ei.

• Și mie îmi e frică, recunoscu el.
• Mi-aș fi dorit să rămâi și să lupți. Dar poate e mai bine să pleci. Ai dreptate. Măcar tu să te salvezi.
• Și tu crezi că sunt laș?

Mirela clătină din cap că nu. Dar nu părea foarte convinsă.

Ionuț luă mâna de pe umărul ei. Acum și el se simțea dezamăgit. Fusese mereu cel mic și neînțeles în familia lor. El era cel rebel. El era cel care nu asculta, care nu mergea la biserică și care acum, în prag de război, nu făcea donații și nici nu voia să moară pentru … pentru patria care nu îi oferise oricum nimic.

Muncise pentru fiecare lucru obținut de el. Fusese mereu strălucit la școală și acum, la facultate avea bursă și își plătea singur partea de chirie în apartamentul locuit cu sora lui. Era un prieten bun pentru prietenii lui. Își ajuta părinții și sora. 

Dar ai lui nu îi înțeleseseră niciodată spiritul liber și justițiar și îl acuzaseră mereu că nu îi pasă.

Doar pentru că lui îi păsa într-un mod diferit de al lor. Iar acum nici măcar sora lui, pe care o iubea mai presus de orice, nu îl înțelegea.

Au rămas așa, în tăcere, un timp. Apoi Mirela s-a ridicat și a ieșit din cameră, închizând ușa cu grijă în urma ei. Ionuț a luat sticla de Cola de lângă pat și a mai băut o gură zdravănă. Venise momentul să se întoarcă la calculator. Primise mesajul de la cei din grup mai devreme și jocurile trebuiau făcute.

Deschise calculatorul și ecranul negru cu caracterele albe invadă monitorul

Deschise programul cu sigla binecunoscută și începu să înregistreze mesajul în engleză:

”Acesta este un mesaj pentru Vladimir Putin de la Anonymous.”

Cu privirea concentrată pe textul conceput cu grijă dinainte, cu spatele drept și cu inima hotărâtă continuă de citit până la final.

În toți anii în care nu a fost văzut de familie sau de prieteni și în care nu a fost apreciat, fiind mereu acuzat de lipsă de curaj și de pasivitate, învățase să își ofere singur aprecierea și să se pregătească pentru acțiuni care să facă o diferență reală în viața oamenilor. Luptase pentru libertate cu fiecare ocazie pe care o avusese. Iar acum simțea că este un moment istoric despre care tatăl lui, dacă ar fi știut, ar fi fost mândru. Poate …

În minte i se strecură o urmă de slăbiciune. Însă vocea nu îi tremură niciun pic când finaliză mesajul:

”Noi suntem Anonymous. Suntem o legiune. Așteaptă-ne!”

 

Text scris de: Loredana Nan