Ruben călcă cu atenție pe o rădăcină noduroasă și făcu încă un pas lângă ea, asigurându-se că terenul este stabil și poate continua coborârea.

Deși înainta destul de încet, nu se grăbea deloc. De fapt nici nu simțea vreo dificultate. Ba din contră, parcă plutea. Dar mergea cu atenție, ca să o poată sprijini pe Maia, care venea în urma lui.

”Te descurci?” întrebă el privind în sus către ea.

”Sigur!” ridică ea privirea arămie și îi zâmbi.

Îi zâmbi și el și o strânse mai tare de mână, bucurându-se de senzația de moleșeală din zona stomacului.

Se simțea foarte puternic de fiecare dată când parcurgeau împreună acest drum, prin pădure, până în vale, unde se afla Grădina. Și nu doar pentru că Maia avea încredere în el și se lăsa ajutată. Dar si pentru că simțea lucruri pe care în mod obișnuit nu le simte. Deși i se părea ciudat acest gând, de fiecare dată avea senzația că este …. viu. Nu era ca și cum nu trăia. Dar senzația pe care o avea când petrecea timp cu Maia era singura pe care o putea numi viață.

Ajunși în râpă se opriră să își tragă puțin sufletul, privind vechiul pod care lega cei doi versanți pe vremea când prin vale trecea apa. Acum râul era secat, iar podul nu mai era folosit pentru scopul initial.

Folosea doar ca poartă de acces în Grădină. 

Ruben o trase pe Maia să se așeze, ca de obicei, lângă piciorul podului pentru a se săruta în voie, fără să fie văzuți de nimeni..

”Te-ai întrebat vreodată cum e în Grădină?” îl opri Maia exact când voia să se așeze lângă zid.

Ruben își opri gestul la jumătate și o privi încruntându-se:

“M-am întrebat și eu când eram mai mic. Dar mama mi-a interzis dintotdeauna să intru acolo, pentru că este foarte periculos. Putem înnebuni de durere. În plus, Juan, paznicul, e destul de nebun și nu aș vrea să dau ochii cu el. Hai să stăm jos.”

Dar Maia nu se așeză, iar Ruben fu nevoit să rămână și el în picioare.

“Eu cred că vor doar să ne sperie,” zise Maia privind concentrată dincolo de poartă.

Ruben se mută de pe un picior pe altul. Nu voia să intre. Dar, la cum o cunoștea pe Maia, realiză că, dacă i-a intrat asta în cap, ea o va face oricum. Și va intra și el cu ea, până la urmă, pentru că nu o putea lăsa singură. Mai făcu o ultimă încercare:

“Cum vrei, dar nu vom trece de Juan.”

“Juan a plecat de lângă poartă adineauri. L-am văzut când coboram încoace, cum a ieșit și s-a afundat în pădure. Este o ocazie perfectă să intrăm. Haide!”

Ruben o strânse mai bine de mână. Trebuia să o protejeze. Respiră adânc și spuse o rugăciune scurtă, în gând, încercând sa ignore glasul mamei, din mintea lui, care îi tot spunea că fata asta îl va duce la pierzanie cu încăpățânarea ei.

“Bine, mergem, dar nu îmi dai drumul la mână” îi spuse el.

Dar nu mai știa sigur dacă vrea să o protejeze pe ea sau pe el însuși.

Maia, însă, deja își trăsese mâna dintr-a lui și alerga către poartă.

“Stai!” strigă el cam tare.

“Hai, nu-ti fie teamă! Sunt sigură ca tot ce ne-a spus Nemesio la școală și toate poveștile părinților nu sunt decât invenții, ca să nu le strice copiii Grădina.”

Ruben o luă la fugă și o prinse din urmă. Povestea Grădinii o auzise fiecare copil din sat încă de când putea merge în picioare, iar lui încă îi producea fiori când și-o amintea. Se cam îndoia că părinții lor ar fi putut inventa ceva atât de rău doar ca să-i împiedice pe ei să strice niște iarbă.

Știa că, în urmă cu aproape 100 de ani, satul lor fusese pe versantul de pe muntele de est.

Și, într-o noapte, erupsese un vulcan acoperind jumătate din satul lor, omorandu-i aproape pe toți în casele lor, fără ca ei să prindă de veste. Cei care au supraviețuit au încercat să îi salveze pe răniți și pe ei înșiși, refugiindu-se în vale. 

Copleșiți de durere pentru pierderea familiilor și a prietenilor, într-o vale întunecoasă și plină de vânturi reci, au fost cuprinși de o boală necunoscută și erau cât pe ce să se stingă cu toții. Vulcanul scosese un duh rău care se așezase asupra satului lor. Noroc cu baba Leilani, care era vraci pe atunci în sat. Le-a dat un leac care a scos duhul rău din ei, iar oamenii au început să se însănătoșească și să își construiască un nou sat în vale. 

Apoi au început să se îmbolnăvească și pruncii nou născuți. Așa că baba Leilani a început să le dea leacul tuturor, încă de la naștere, ca să scoată duhul rău din rădăcină. 

Inițial duhul a fost dus foarte departe. Dar oamenii începuseră să moară din nou. Așa că baba Leilani a căzut la o înțelegere cu duhul. I-a promis că îl lasă să se întoarcă în vale, iar ei se vor muta pe versantul opus vechei vetre a satului lor. Condiția era ca nimeni să nu intre în Grădina amenajată special pentru duhul rău. În caz contrar, acesta le-ar fi provocat o durere imensă și i-ar fi omorât.

Ruben știa că o parte din poveste este adevărată. Dar, de multe ori, se gândea că celebrul leac dat copiilor la naștere nu este decât un tratament preventiv pentru boli. Dar, în același timp, nu se putea să nu se gândească dacă nu cumva chiar este un duh rău acolo care i-ar fi omorât în dureri groaznice.

Așa că acum nu știa ce să facă ca să o oprească pe Maia. Dar nu voia nici să o lase singură înăuntru. O strânse mai bine de mână simțindu-și picioarele tremurând, în timp ce treceau de poarta înaltă.

Însă, dincolo, nu se dezvalui decat un câmp cu pietre.

Mergeau încet, privind de jur împrejur, cu auzul încordat să nu apară ceva neașteptat. Dar se pare că nu exista mare lucru. Doar niste cărări printre bolovani și tufișuri înalte si iarba arsă de soarele verii, punctată cu flori specifice zonei.

 

 

Simți cum se mai relaxează când văzu că nu se întâmplă nimic din ceea ce i se povestise sau își imaginase.

“Nu pare că există vreun duh pe aici,” auzi vocea Maiei ca prin vis.

Ruben nu spuse nimic. Doar întoarse privirea spre versantul pe care fusese satul lor în trecut si care fusese acoperit de lavă odată, dar pe care, acum, vegetația își recâștiga ușor-ușor teritoriul.

Nu-i plăcea să recunoască că greșise, dar începea să creadă că Maia avusese dreptate. Poate că zona nu era atât de periculoasă pe cât li se spusese.

Maia se oprise lângă un bolovan mai mare:

”Hai să stăm aici. Uite ce frumos încălzește soarele această piatră.”

Ruben acceptă imediat. Se așeză lângă ea și își rezemă umărul stâng de piatra caldă. Era chiar plăcut. Iar buzele pline ale Maiei îi zâmbeau apetisant. Se aplecă către ea simțind că amânaseră prea mult momentul acesta, cu plimbarea lor prin Grădină. 

Deodată, umărul lui își pierdu sprijinul și se dezechilibră, căzând pe partea stângă. Maia se rostogolise și ea alături. Un capăt de întrebare îi trecu prin minte, pentru că nu știa cum ar fi putut aluneca amândoi deodată pe stânca destul de înaltă. Dar nu voia să se gândească la nimic acum. Îi fusese dor de Maia, așa că îi cuprinse talia și o trase către el, în dorința de a savura mult așteptatul sărut.

Însă Maia îl împinse brusc și îi spuse aproape țipând:

”Ruben, piatra a dispărut!” 

Ridică puțin capul și se realiză motivul pentru care se rostogoliseră amândoi. Nu alunecaseră pe piatră. Ea dispăruse cu totul, pur și simplu.

Făcu ochii mari și sări în picioare:

”Ce… Ce este asta?!” își auzi el vocea mai tare și mai ascuțită decât și-ar fi dorit.

În fața lui, în locul pietrei, se afla o sferă albă, ce plutea ușor deasupra pământului.

Nu ar fi putut spune ce este, pentru că nu mai văzuse niciodată așa ceva. 

 

 

Maia făcu un pas în față și întinse mâna către sfera luminoasă. Ruben vru să o oprească, dar Maia deja o atingea. Așa că putu să observe că nu era solidă. Era, mai degraba, ca un câmp de energie care se înfășură în jurul degetelor ei.

”Mă simt ciudat,” spuse Maia. ”Pune și tu mâna.”

„În niciun caz,” răspunse imediat Ruben și trase de mâna fetei pentru a o îndepărta.

”Nu. Vorbesc serios. Încearcă și tu. Este o senzație ciudată. Dar nu este ceva rău neapărat. Am senzația că este ceva ce… îmi aparține…”

Ruben își întoarse privirea către sferă și văzu că nu se întâmpla nimic deosebit cu ea. Doar câmpul de energie care se mișca ușor, abia perceptibil, între limitele invizibile ale formei albicioase.

Maia întinse mâna și își afundă mâna până la cot.

”Hai! Uite, nu se întâmplă nimic. Vreau doar să simți și tu chestia asta să îmi spui ce crezi că este.”

Ruben devenise curios, iar faptul că iubita lui nu pățea nimic îi dădea și puțin curaj. Întinse mâna încet și atinse cu degetele sfera ciudată, dar și-o trase imediat înapoi, prinzându-și degetele în palma cealaltă.

”Eu simt tristețe,” spuse el. 

”Hmm! Da, poate. Dar e mult mai mult de atât. E o senzație în stomac pe care o am doar când ating sfera.”

Ruben întinse din nou mâna, și, de data asta băgă și el mâna până la cot. Închise ochii și stătu așa câteva clipe. Când îi deschise avea ochii umezi.

”Eu nu vreau să mai stăm aici. Eu simt tristețe și singurătate. Nu-mi place.”

”Eu am senzația că este … a mea. Că este ceva ce îmi aparține,” spuse încet Maria.

”Da. E foarte ciudat, într-adevăr. Hai mai bine să mergem. Poate părinții noștri aveau dreptate și deja începem să înnebunim.”

 ”Ce faceți aici, derbedeilor?”

se auzi vocea răstită a lui Juan, făcându-l pe Ruben să se întoarcă brusc, cu mâinile ridicate, ca și cum s-ar fi așteptat să fie atacat de către paznic.

Însă nici nu apucă să răspundă ceva, pentru că bătrânul puse mâna la piept, cu ochii ieșiți din orbite și, cu privirea pironită asupra sferei, se prăbuși la pământ.

Maia sări imediat să îl prindă dar nu reuși să îl țină. Ruben își simți mâinile transpirând și inima luându-i-o la trap. Dar se repezi și el lângă Maia, încercând să o ajute. Bărbatul căzu, însă, greoi la pământ.

 

– va urma – 

 

Text scris de: Loredana Nan

 

Puteți citi aici partea a doua.

Puteți citi aici ultima parte.