Puteți citi prima parte aici.

(…) Maia sări imediat să îl prindă dar nu reuși să îl țină. Ruben își simți mâinile transpirând și inima luându-i-o la trap. Dar se repezi și el lângă Maia, încercând să o ajute. Bărbatul căzu, însă, greoi la pământ.

”La naiba!” zise Ruben. ”O fi înnebunit…cum spun ai noștri.”

”Nu fi prost,” îl repezi Maia. ”Nu vezi că i s-a făcut rău? Hai să îl descheiem la jachetă. Dă-mi apa ta.”

Ruben se conformă, iar Maia încercă să îi strecoare printre buze gâtul sticlei, ridicându-i puțin capul în încercarea de a-i da câteva picături de apă. Juan se înecă și tuși scuipând picături în jur.

”Scoate-ți-mă afară!” îngăimă el ducându-și din nou mâna la piept.

Opintindu-se cu greu, reușiră amândoi să îl scoată dincolo de poarta Grădinii. Și, atunci, Juan reuși să deschidă ochii și să se ridice încet de jos, ținând încă mâna la piept. 

”Ce v-a apucat să intrați acolo?” începu să strige la ei, dar se opri pentru un acces de tuse. 

Ruben lăsă capul în pământ, iar Juan continuă:

”Cum ați coborât scutul? Și cum de-ați suportat durerea aia îngrozitoare?”

Ruben ridică privirea spre el, încruntându-se puțin, și se trezi că îi vin cuvintele fără vreo reținere:

”Noi nu am coborât nimic. Doar ne odihneam lângă una dintre pietre. Pe cuvânt că nu am vrut. Promitem să nu mai intrăm niciodată. Ne pare rău că te-am supărat! Vom pleca de aici imediat.”

”Sunteți nebuni. Și proști. Sunteți niște nebuni proști că ați intrat aici. Dar cum de-ați putut suporta durerea?”

”Ce durere?” întrebă Maia.

Juan o fixă cu privirea și întrebă sacadat:

”Adică… voi nu ați simțit durerea aia din piept când ați stat lângă duhul rău?”

”Duhul rău fiind sfera albicioasă?” întrebă Maia ridicând o sprânceană. ”Noi nu am simțit nicio durere.”

Juan își aruncă brațele în aer și se întoarse cu spatele, strigând niște vorbe de neînțeles pentru ei. Apoi se aplecă la pământ bolborosind în continuare, după care se ridică din nou cu brațele spre cer repetând: ”Iartă-ne! Iartă-ne!”. Apoi se întoarse către ei:

”Haideți la Nemesio. Trebuie neapărat să îi povestiți tot.”

”Juan,” interveni Ruben, care simțea că pericolul să fie pedepsiți crește, cu cât știe mai multă lume despre escapada lor. ”Nouă nu ne trebuie vraciul acum. Suntem bine. Nu ne doare nimic. Am vrea să plecăm acasă. Părinții noștri ne așteaptă. Nu mai intrăm niciodată acolo, promit!”

”Ba o să mergeți la Nemesio, cu mine. Nimeni nu a intrat în Grădină fără să se prăbușească de durere. Iar voi ați coborât și scutul și tot nu ați simțit nimic. Trebuie neapărat să afle Nemesio. Mergeți cu mine acum, sau veți avea mari probleme.”

Ruben nu mai spuse nimic. O luă pe Maia de mână și începu să urce pe cărarea din pădure, în spatele lui Juan. Începu să se gândească la o soluție pentru a scăpa mai ușor. O făcuseră de oaie, dar poate mai era o șansă să salveze ceva.

Constată, cu surprindere, că simte o putere specială pe care nu o mai simțise până atunci. Gândurile îi erau limpezi, iar teama, care îl stăpânea aproape în permanență, nu o regăsea deloc, oricât s-ar fi uitat de adânc în sufletul lui. 

Se uită spe Maia care mergea alături de el. Era prea tăcută pentru felul ei de fi. S-ar fi așteptat să protesteze, să se certe cu Juan. Dar, de data asta, renunțase la stilul rebel pentru o liniște care nu îi era caracteristică.

”Și tu te simți ciudat?” o întrebă el în șoaptă. 

”Da,” îi răspunse ea încet. ”Dar în sensul bun. Sunt foarte calmă și concentrată. Nu simt nevoia să mă cert cu el și … e cam ciudat.” 

Ruben îi strânse mâna pentru a o încuraja. 

În acel moment, cărarea coti la dreapta, pe lângă niște tufișuri mai înalte decât ei. De după ele, apăru în cărare un urs imens, maroniu, care părea că vine la vale, către ei.

Juan se opri atât de neașteptat încât Maia, care mergea cu privirea atentă la cărare, se izbi de el. Toți trei încremeniră.

Ruben simți cum bătăile inimii i se accelerează, dar realiză, brusc, că trebuie să își păstreze sângele rece. La simpla apariție a gândului, simți cum corpul îi este invadat de un val de putere, privirea îi devine limpede, respirația i se calmează, brațele i se încordează și toate simțurile i se ascut. 

”Juan, vino ușor către mine, cu spatele,” îi șopti el, punând-i, ferm, mâna pe umăr. Îl simți cum ezită. Dar păstră presiunea mâinii asupra umărului lui, ceea ce îl obligă să nu înceapă să se agite. 

Cu mâna dreaptă ținând-o pe Maia și cu stânga pe umărul lui Juan, începură să se retragă încet, cu spatele, pe cărare. Atunci își aminti de ceva, așa că șopti:

”Vă voi da drumul acum, pentru a ridica rucsacul deasupra capului. Dacă vom părea mai înalți, poate îl vom convinge că suntem mai periculoși decât el. Păstrați-vă calmul și nu faceți mișcări bruște.” 

Ruben se uită în ochii Maiei și înțelese că se poate baza pe ea. Așa că îi dădu drumul la mână și își trase, ușor, ghiozdanul din spate. Sub mâna stângă îl simțea pe Juan tremurând. Șopti din nou:

”Păstreaza-ți calmul. Vom scăpa teferi. Trebuie doar să continui să te retragi ușor, cu spatele.”

Ursul se oprise, ridicând botul, dar fără să facă vreun pas spre ei. Însă nici nu pleca. Ruben își trase ușor mâna de pe umărul lui Juan pentru a ridica ruscacul deasupra capului, cu ambele mâini. 

Însă Juan mai făcu vreo doi pași cu spatele, în același ritm, după care nu mai rezistă. Se întoarse și începu să țipe și să fugă la vale, căzând și rostogolindu-se printre copaci, în râpă.

O bubuitură se auzi, atunci, din dreapta lor, iar ursul scoase un urlet înfricoșător și se prăbuși la pământ. 

Ruben se uită în direcția bubuiturii și văzu cum Nemesio, cu pușca la ochi, țintea cu atenție ursul. Urmară încă două împușcături și ursul nu se mai mișcă.

Văzând pericolul dispărut, Ruben constată că picioarele i-au devenit fără vlagă. Se lăsă ușor pe pământ și își privi mâinile ce tremurau necontrolat. Maia se lăsă alături de el, privind ca hipnotizată la ursul prăbușit în cărare.

”Sunteți bine, copii?” veni în fugă Nemesio.

”Cred că da,” răspunse Ruben. ”Dar Juan a căzut în râpă…”

”Sunt bine,” se auzi vocea paznicului care urca singur înapoi, semn că nu căzuse prea rău.

Nemesio coborî puțin pentru a-i ieși în întâmpinare și îl sprijini să urce și să se așeze lângă tineri. 

”Cred că aveți niște explicații de dat.” începu Nemesio cu ochii la Ruben și la Maia ”Ce căutați voi în zona Grădinii, când știți că vă este interzis?”

Înainte ca ei să apuce să zică ceva, Juan începu repede:

”Au intrat pe furiș în Grădină. Au profitat de un moment în care nu eram la poartă și au lăsat unul din scuturi. Au descoperit un duh rău și eu am leșinat. M-au scos ei afară, iar acum veneam la tine ca să ne spui ce să facem.”

Ruben citea pe figura lui Nemesio cum trăirile i se schimbau odată cu vorbele paznicului. Aproape că îi simțea nemulțumirea, apoi îngrijorarea și uimirea și apoi iarăși îngrijorarea.

”Sunt atâtea lucruri grave pe care le-ați făcut, dar sunt și foarte multe lucruri ciudate. În primul rând, voi nu ați simțit durerea din duh?”

”Vrei să spui că sfera aia albă este celebrul duh rău? răspunse Maia ridicând o spânceană.

”Da. Asta e forma lui. Dar sunt doar câteva persoane care l-au văzut până acum. Și doar cu antidotul special luat înainte. Știți foarte bine că acolo puteți muri de durere. Cum ați putut fi atât de inconștienți încât să intrați și cum de ați avut și antidotul?”

”Nu înțeleg despre ce antidot vorbești, zise Ruben. Și … de fapt, eu nu prea am crezut că este adevărată povestea care circulă. Am fost doar curioși. Promitem că nu mai intrăm acolo. Deși nu am simțit să fie ceva rău. Și nu am simțit vreo durere anume. În afară de o tristețe profundă și de o senzație ciudată de singurătate ce venea din acea sferă.”

Nemesio se încruntă din nou și începu să se plimbe de colo-colo, prin fața lor. 

”Încă ceva,” se opri el privindu-l în ochi pe Ruben. ”V-am văzut de pe coastă când v-ați întâlnit cu ursul. Iar tu, băiete, ai reacționat neașteptat. Cum de ți-a venit ideea? Nu am mai văzut niciodată pe nimeni să facă asta.”

”Sincer, am fost și eu uimit. M-am simțit total diferit din momentul în care am intrat în Grădină. Apoi am avut experiența cu sfera…”

”Cu duhul rău,” punctă Nemesio.

”Da … dar îmi pare rău, eu nu pot să-l numesc duh. Era o sferă de lumină, foarte frumoasă. Duhurile sunt rele. Pe asta nu am simțit-o așa.”

”Bine, continuă.”

”Când am văzut ursul am simțit o putere pe care nu am simțit-o niciodată. Și o minte clară. Am făcut dintr-o dată legătura cu mai multe informații găsite într-o carte mai veche de-a bunicului și ceva mi-a dat calm și putere să mă stăpânesc. ”

Nemesio îl ascultă, ba încruntându-se, ba făcând ochii mari. Apoi își reluă plimbatul agitat prin fața lor. Deodată se opri și se întoarse spre ei:

”Aveți curaj să mai intrați o dată în Grădină, cu mine?”

 

– va urma –

 

Text scris de: Loredana Nan

 

Ultima parte o găsiți aici.