Aici puteți citi prima și a doua parte.

(…) Nemesio îl ascultă, ba încruntându-se, ba făcând ochii mari. Apoi își reluă plimbatul agitat prin fața lor. Deodată se opri și se întoarse spre ei:

”Aveți curaj să mai intrați o dată în Grădină, cu mine?”

Ruben se uită la el cu ochii mari.

Până acum le interzicea să intre acolo și deodată îi invita chiar el?

”Sigur. Noi nu avem nicio problemă. Ce zici, Maia?”

Fata dădu din cap, așa că porniră toți 4 către vechiul pod. La intrare, însă, Juan se opri și se așeză lângă un copac:

”Eu vă aștept aici.”

”Sigur,” răspunse Nemesio. ”Intrăm doar noi. Dar, copii, aș vrea să vă rog să stăm cu toții împreună, și să îmi explicați ce simțiți voi în tot acest timp. Insist să vorbiți și să îmi spuneți absolut tot ce simțiți, fără să vă mai gândiți la povestea pe care ați auzit-o.”

Cei doi încuviințară și pășiră dincolo de poartă.

”Vorbiți!” se răsti puțin Nemesio, care mergea aproape, în spatele lor.

”Mie îmi place atmosfera sălbatică de aici,” se conformă repede Maia.

”Ce simți în legătură cu asta?”

”Sunt relaxată, mă bucur de florile mov de lângă cărare, îmi place stânca aceea înaltă din stânga…”

”Interesant… ” șopti Nemesio care mergea cu pași măsurați, ținând mâna la piept.

”Eu mă simt puțin nemulțumit pentru că ne-ați certat înainte și acum ne-ai pus să intrăm…,” îndrăzni Ruben.

”Foarte interesant,” zise din nou Nemesio pășind în continuare cu mâna la piept. ”Vreți să ne ducem la una dintre pietre și să faceți ce ați făcut mai devreme la celălalt scut, pe care l-ați coborât?”

Maia se înroși puțin, dar Ruben o privi mijind puțin ochii, ca să îi transmită să nu își facă griji.

”Hai să mergem la stânca aceea din stânga care ți-a atras atenția adineauri,” spuse Ruben. ”Să ne așezăm exact ca prima dată.”

Făcură câțiva pași, cu Nemesio după ei. Lângă stâncă se așezară și se rezemară amândoi. Dar nu se întâmplă nimic.

Ruben tocmai se gândea că nu va apărea sfera dacă nu va încerca să o sărute pe Maia, așa cum încercase mai devreme.

Dar Nemesio îi întrebă din nou:

”Ce simțiți chiar acum?”

”Eu mă bucur că este umbră, zise Maia. Mai devreme mă bucurasem că soarele încălzea stânca. Dar acum e ora prânzului și s-a făcut prea cald. Mă bucur că este umbră.”

Nimic nu se întâmpla însă. Iar Ruben o privi direct pe Maia gândindu-se, că poate ar trebui să o sărute, totuși. 

Vocea lui Nemesio se auzi, însă, din nou:

”Hm! Da. Poate că ar trebui să mă așez și eu ca să văd ce simt.”

Cu mâna la piept în continuare și cu mișcări încete se aplecă, puse o mână pe pământ și se așeză lângă stâncă. Trase aer în piept și se rezemă ușor de ea. Apoi începu să privească în jur vegetația, cerul și apoi întoarse capul puțin și privi piatra. Încet, își luă mâna de la piept și o puse pe un genunchi. Ruben putu vedea cum, în sfârșit, se relaxează.

”Ai dreptate, Maia,” zise Nemesio. ”Este plăcută răcoarea de lângă această piatră.”

Și, în acel moment, se petrecu din nou. Piatra de care erau rezemați dispăru, pur și simplu.

Nu se mai rostogoliră de data aceasta. Doar se întoarseră și observară o altă sferă albicioasă ce plutea deasupra pământului.

Nemesio făcu ochii mari și deschise gura, dar nu zise nimic. Mâna dreaptă îi încremenise pe genunchi, iar cu stânga se sprijinea în pământ. Rămase așa, nemișcat, privind la sfera ce plutea netulburată în spatele lor.

”Haide, întinde mâna,” îl îndemnă Maia. ”O să vezi cum se simte.”

Nemesio se uită la ea cu ochii măriți și fără să spună ceva.

Maia îi luă mâna de pe genunchi și i-o conduse către sferă. Nemesio se opuse puțin inițial, dar apoi se lăsă condus de fată. Când degetele i se afundară în vălătucul de energie, Ruben avu senzația că ochii vraciului vor sări afară din orbite. Atât de mare era surpriza pe care o citea pe chipul lui.

”Ce simți?” întrebă Ruben.

Nemesio lăsă puțin aer să iasă printre buzele întredeschise și își plecă privirea.

”Ați avut dreptate. Este plină de tristețe și singurătate.”

Și brusc își retrase mâna și se ridică în picioare, plecând grăbit către ieșirea din Grădină.

Tinerii se ridicară și porniră după el. Nemesio trecu pe lângă Juan fără să îi spună nimic și începu să urce cărarea, prin pădure. Tinerii nu știau ce să zică, dar îl urmară îndeaproape. 

Ruben chiar că nu mai înțelegea nimic. Aflase că legenda era adevărată. Dar nu chiar atât de adevărată pentru că nu înnebunise nimeni în Grădină. Doar Juan leșinase puțin, dar își revenise. Apoi erau toate emoțiile și schimbările pe care le simțise în el și pe care le observase puțin și la Maia. Nu reușea să pună cap la cap lucrurile astfel încât să îi dea o concluzie.

Nemesio urca, cu pas grăbit, iar ei abia se țineau după el. Când ajunseră lângă ursul împușcat, Ruben îndrăzni să întrebe:

”Cu el ce facem?”

”Trimit pe cineva să îl ia,” răspunse scurt Nemesio, ocolind animalul și mergând, grăbit, mai departe.

Ajunși în poiana de la intrarea în sat, Nemesio se opri brusc. Se așeză pe o rădăcină noduroasă, ieșită în afară, și le făcu și lor semn să facă același lucru. Tinerii se conformară dar nu zise nimeni nimic. 

Ruben privi un timp către satul care se vedea răsfirat pe versantul muntelui. Trecuse deja ora mesei. Maică-sa probabil era deja îngrijorată. Dar nu îndrăznea să facă nimic pentru că nu știa care este situația lor cu încălcarea interdicției de a intra în Grădină. 

Într-un târziu, își luă inima în dinți și puse întrebarea care îl măcina:

”Ce s-a întâmplat cu noi, Nemesio, în Grădină? Ce înseamnă toate astea pe care le-am trăit azi?”

Vraciul rămase încă puțin cu privirea către sat, apoi se întoarse spre el și îi răspunse gânditor:

”Astăzi voi ați schimbat modul în care ne vom duce traiul de acum încolo. Nimic nu va mai fi la fel.”

Ruben o simți pe Maia cum se foiește puțin lângă el, dar continuă:

”De ce spui asta, Nemesio? Am făcut ceva atât de îngrozitor?”

”Nu, copii,” răspunse el adăugând puțină căldură în voce. ”De fapt ați făcut ceva extraordinar. 

Vedeți voi? Bunica mea, Baba Leilani, a descoperit, după izbucnirea vulcanului, că durerea din oameni îi împiedica să se facă bine pe cât de repede ar fi fost nevoie. Deși îi trata cât putea ea de bine, ei tot nu se însănătoșeau, sau chiar mureau de acea molimă apărută.

Așa că a bănuit că, dacă va scoate durerea din oameni, le va fi mai ușor. Până la urmă suferiseră deja foarte mult. A făcut un leac și a văzut că lucrurile începuseră să meargă bine.

Inițial bunica ducea durerea ducea dincolo de versant. Dar, foarte repede, a constatat că oamenii nu supraviețuiau dacă erau prea departe de durerea lor. 

Apoi a creat această Grădină, în vale, dincolo de fostul pod. Era mai aproape și oamenii nu mai mureau, pentru că puteau păstra o legătură cu ea. Chiar dacă era o legătură firavă. 

Ea a înțeles că molima era mai greu de vindecat din cauză că oamenii simțeau o durere profundă în urma suferinței extreme prin care trecuseră. Dar sătenii nu ar fi putut înțelege cum funcționează leacul dacă le-ar fi explicat astfel.

Așa că le-a vorbit, folosind termenii cu care erau ei obișnuiți și a inventat povestea cu duhul cel rău. S-a asigurat, în același timp, că nu vor veni în Grădină și că durerea nu se va întoarce în ei, păstrându-i sănătoși trupește.

Uneori și eu mi-am ridicat semne de întrebare în privința modului cum a rezolvat situația atunci. Dar nici eu însumi nu am cunoscut durerea. Când m-am născut, bunica mea deja folosea leacul și la copii. Și, pentru că oamenilor le mergea destul de bine, nu am îndrăznit să schimb ceva din ritualurile Babei Leilani.

Dar azi voi mi-ați arătat că durerea nici măcar nu se simte dacă ești însoțit.

Ați mers amândoi, trup și suflet unul lângă altul, și scuturile au dispărut pentru că durerea se suportă fără probleme dacă nu ești singur.

Când ne-am rezemat de piatră și ne-a simțit că suntem împreună în asta, că nu încercăm nici să o descoperim nici să o ascundem, protecția ”duhului” nu a mai fost necesară. De aceea scutul a dispărut, pur și simplu.

Iar durerea nici măcar nu am simțit-o. PENTRU CĂ AM FOST ÎMPREUNĂ. 

Juan a fost doborât de ea pentru că a venit la voi luându-vă prin surprindere. Nu ați avut ocazia să îl însoțiți. Dar apoi l-ați luat și l-ați scos afară, iar asta l-a salvat. Ați fost alături de el. Altfel ar fi murit de durere. 

Cei trei rămaseră tăcuți un timp. Dar tot Nemesio rupse tăcerea:

”Va trebui să schimb ritualul. Cred că este mult mai benefic pentru noi să renunțăm la ascunderea durerii în spatele scuturilor. Și cred că va fi mult mai bine să aducem și oamenii din sat să le redăm ceea ce le aparține de drept, din naștere.”

”Dar de ce spui că este necesar acest lucru?” întrebă Maria. ”Înțeleg tot ce ai spus. Dar realitatea este că și până acum am trăit foarte bine și fără durere. Chiar trebuie să schimbăm acest obicei?”

Nemesio întoarse privirea spre ea și îi răspunse hotărât:

”Da. Trebuie să facem asta. Pentru că azi am fost martorul unei întâmplări pe care nu am mai vazut-o niciodată, deși am deja o vârstă. Scoțînd durerea din oameni i-am mutilat și de alte abilități. Mereu m-am gândit cum să fac să îi ajut pe săteni să fie mai calzi, mai prietenoși, mai veseli, mai încrezători în forțele proprii, mai curajoși.”

Nemesio oftă lung, după care continuă:

”Mereu m-am întrebat de ce toți au tendința să fie triști și fără vlagă. Iar azi am văzut răspunsul la tine, Ruben.”

”La mine?” zise el uimit.

”Da. Veneam către Grădină să îl vizitez pe Juan si, un pic mai sus, pe cărare, am zărit ursul. M-am oprit ca să văd ce are de gând și să aștept să se îndepărteze. Apoi v-am văzut pe voi venind pe cărarea care cotea. Mi-am dat seama că nu îl vedeți, încă, din cauza tufișurilor. 

Așa că mi-am încărcat pușca pe care o port mereu după mine când merg prin pădure. Și apoi am văzut reacția ta, Ruben. Oricine în locul vostru ar fi țipat și ar fi fugit. Dar tu ai reușit să îți păstrezi calmul și să faci toate lucrurile acelea. 

Ba chiar l-ai ținut calm și pe Juan, pentru un timp. Nu înțelegeam cum ai făcut. Nu mai văzusem așa ceva la cineva din satul nostru, până acum. Nici măcar eu nu mă simțeam atât de stăpân pe mine, deși aveam pușca în mână. 

Și cred că ați fi reușit să scăpați de urs dacă nu se punea Juan pe urlat. Asta a speriat animalul și mi-a fost teamă să nu vă atace. De aceea l-am împușcat. Nu am mai avut puterea să vă urmăresc fără să fac nimic.

Apoi am aflat că ați intrat în Grădină și mi-a apărut bănuiala că s-a întâmplat ceva cu voi când ați avut contact cu duhul durerii. 

După ce eu însumi am mers acolo, am văzut că nu simt durerea așa cum mă așteptam. 

Cum să vă spun? Am dus atâtea duhuri ale durerii de la copiii satului și mereu am folosit antidotul. Dar tot simțeam o durere surdă și mă simțeam rău câteva zile după. Dar azi nu am simțit nicio durere. Am simțit doar singurătatea și tristețea tuturor acelor duhuri rupte din sufletul oamenilor. Am simțit că ceva este profund greșit în toată povestea aceasta. 

Apoi mi-am amintit de o vorbă de-a bunicii. Mi-a predat mie tot meșteșugul ei, începând cu poțiunea pentru scoaterea durerii. Dar spre finalul vieții începuse să îmi spună lucruri pe care, atunci, nu le-am înțeles. Dar am făcut legătura cu ele după ce am atins duhul.

A fost exact cum ai simțit tu Ruben. Parcă mi s-a limpezit mintea și am putut vedea lucrurile mai clar și am făcut legături pe care nu le făcusem niciodată. 

Am realizat că, intrând în contact cu durerea, fluxul interior natural fusese restabilit.

Așa că acum știu exact ce este de făcut. Vom da oamenilor durerea înapoi, pentru că asta le va reda forța vitală.

Ruben privi către sat. Își dădea seama că Nemesio avea dreptate. Începea și el să simtă că exact asta trebuia făcut. Se ridică și îi întinse o mână Maiei și una bărbatului:

”Atunci, să mergem!”

Cei doi se ridicară și porniră împreună către sat. Maia rupse tăcerea brusc:

”Care erau vorbele bunicii pe care nu le-ai luat în seamă inițial?”

Nemesio zâmbi și spuse privind spre sat:

”Nu mai cred că este bine să lăsăm oamenii fără durere. Pentru că i-am lăsat și fără putere. Durerea nu i-ar fi omorât. Dar lipsa de putere le-a făcut viața mai tristă și mai singură.”

– sfârșit –

Text scris de: Loredana Nan