Bună! Sunt Loredana și mă declar, oficial, bătrână-tehnologic.

Știți aplicațiile acelea cărora le dai comandă vocală și ele execută: Alexa, Google home, etc ?

Și eu le știu dar nu le-am folosit niciodată.

L-am văzut pe soț folosindu-le, uneori, în mașină, ca să sune pe cineva sau ca să obțină un traseu fără a lua mâinile de pe volan.

Dar eu nu am încercat niciodată, pentru că mi s-a părut greu să nimeresc, în engleză, textul pe care să îl știe aplicația. Iar cine mă cunoaște știe că eu sunt atât de lipsită de răbdare să încerc sau să aștept ceva încât, în DEX, la cuvântul nerăbdare, veți găsi poza mea.

Așadar nu am încercat niciodată pentru că mi se părea mai rapid să accesez orice pe telefon prin metoda clasică: trasând dungi pe ecran și lovind pictogramele, ușurel, cu buricul degetului.

Dar, de curând, mi-am schimbat telefonul și, ca să nu-mi scoată ăștia poza din DEX, nu mi-am adunat răbdarea să stau și să îmi modific setările din fabrică.

Așa că, am observat că, uneori, mi se deschidea o chestie pe ecran, cu o bandă albastră în partea de jos, care tot bălăngănea o bucată albastru și mai închis stânga-dreapta. Iar eu o ignoram liniștită până dispărea, pentru că oricum nu se întâmpla nimic.

Și nici nu aveam (asa cum vă spuneam) răbdarea necesară să investighez ce este. M-am gândit că e ceva de la Whether care se actualizează cu noile temperaturi. Undeva, pe acolo, chiar vedeam, uneori, cuvântul whether.

Da, știu. M-am declarat încă de la început bătrână-tehnologic, deci nu-mi râdeți în față, vă rog.

Puteți să mă bârfiți pe la spate. Dar în față zambiti-mi cu înțelegerea cu care îi zâmbești unei bunicuțe care nu știe să își scoată pensia de pe card, chiar dacă asta înseamnă să moară de foame.

Revenind, stăteam cu soțul de vorbă și apare banda bălăngănitoare pe ecran. Eu nu reacționez. În schimb el se sesizează imediat: „Ce e aia?”

I-am răspuns, desigur, că e ok. Așa se actualizează el, uneori.

Bietul meu soț este, deja, obișnuit cu mine și a trecut de faza în care mă certa pentru ignoranța mea. A trecut și de faza în care își dădea ochii peste cap. Așa că, pur și simplu mi-a ignorat și el răspunsul și a început să investigheze ce aplicație pornise.

Era vorba despre Bixby, aplicația lui Samsung, băieți. Chiar ea.

Și cum era duminică dimineață, copilul era chill prin casă și noi la fel, am avut răbdare vreo 2 minute să îmi arate ce poate face trăznaia asta.

După ce i-am zis, simplu:

Hi, Bixby!
Open The gallery photo!

și

Open Facebook!

…. iar ea a executat întocmai, m-a cuprins așa… cum să vă spun… o stare contradictorie de entuziasm (pentru că uite ca fain ajutor poți avea) combinată cu o stare de teamă / respingere / eww (pentru că, probabil, am văzut prea multe filme în care roboții casnici preiau controlul și te atacă prin casă).

Așa că i-am zis, imediat, cu convingere:

I hate you!
și
Go to hell!

… iar ea mi-a răspuns, politicos:

I did’t understand that!

Cică nu înțelesese unde am trimis-o.

Oh, well! Măcar nu a pornit blenderul și nu mi l-a aruncat în cap. Încă. Dar nu poți să știi cum poate evolua robotul în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.

Însă, așa cum era absolut firesc, a reacționat imediat fiică-mea. Cu entuziasm. Mi-a acaparat telefonul și a început să îi dea comenzi vocale lui Bixby și să acceseze camera foto, să facă poze, să șteargă poze și să facă tot felul de lucruri pe care orice copil digital le știe.

Din inteligența universală, desigur, nu din burta unei mame bătrâne-tehnologic, clar.

Și tot privind-o așa, m-am simțit ca bunică-mea pe vremea când eu și sora mea eram mici.

Ne jucam cu păpușile foarte creativ: făceam jocuri de rol, inventam povești și ne dezvoltam abilitățile motrice confectionandu-le hăinuțe. Iar bunică-mea își punea mâna la gură și spunea admirativ: „Ce frumos vă jucați voi! Noi eram niște proști când eram mici. Ne jucam doar cu niște păpuși din cârpe, pe care le plimbam de colo-colo.”

Exact așa mă uitam eu acum la fiică-mea și îmi venea să îmi pun mâna la gură și să îl zic: „Ce repede ai învățat tu! Noi eram niște proști pe vremea comuniștilor, când cea mai tare tehnologie din casă era telefonul cu disc și televizorul cu tub.”

Dar nu i-am zis așa, bineînțeles. Pentru că eu sunt un adult responsabil, care știe că un cuțit poate tăia pâinea sau poate omorî un om.

Am vrut, în schimb, să îi prezint și partea întunecată a aplicației.

I-am explicat că ne poate ajuta, dar mie îmi este teamă de modul negativ în care poate fi folosită la un moment dat, de către oameni rău intenționați.

Copilul nu înțelegea cum. I-am explicat că e posibil, să fie folosită pentru sustragerea de date din telefon, de exemplu.

Copilul tot nu înțelegea, așa că am mai încercat niște explicații. Fiind la capătul răbdării mele puține, încerc ceva mai dramatic și îi zic:

 „Uite, dacă i-aș spune să mă omoare: ”Hi, Bixby! Kill me!” Ar putea, la un moment dat, cineva să o modifice pentru a-mi face rău. „

Copilul mă privea cu o sprânceană ridicată, în timp ce Bixby m-a luat cât se poate de în serios și a început să îmi explice (scris și oral) că viața unui om este foarte valoroasă și merită trăită. Dar dacă eu, sau altcineva de lângă mine, ne gândim la moarte  îmi recomandă să sun la o linie pentru sinucigași. Și îmi scria chiar și un număr de telefon dedesubt.

Qvot erat demonstrandum! Sau ”Joac-o p’asta!” ca să vorbesc în termeni moderni.

Adică nu eu i-am demonstrat copilului că aplicația îți poate face rău. Ci ea (aplicația) mi-a demonstrat mie că, cel puțin deocamdată, nu are de gând să mă omoare. Ba din contră.

Dar ce să te faci cu ăștia bătrâni-tehnologic?

V-am zis deja. Îi privești cu un zâmbet înțelegător ca pe o bătrână ce nu știe să își scoată banii de pe card.

Fotografia de mai jos este făcută de fiică-mea, cu ajutorul lui Bixby, în timp ce eu îmi luasem sandalele să ieșim în parc și eram deja exasperată de prietenia ei cu robotul.

Se pare că, deocamdată, suntem prieteni. Mai am ceva zile de trăit până devine robotul atât de deștept încât să mă omoare în somn.

 

Să ne vedem cu bine în viitorul super-digital!

 

Text scris de: Loredana Nan